Dac-ai şti cît de frumoasă erai
Şi cît de frumoasă era Timişoara pe-atunci
Parc-am fi rămas singuri acasă, în Rai
Şi încă nu se inventaseră cele 10 porunci
Pe vremea aia Bega ni se părea albastră
Şi ciorile albe ca nişte pescăruşi
Şi ne durea în cot că viaţa noastră
Era hotărîtă de americani şi ruşi
N-aveam nevoie de nimic altceva
Ne acopeream noaptea cu al nouălea cer
De cîte ori făceam dragoste altundeva
Ne simţeam vinovaţi de adulter
Ce tînăr, ce mişto şi fără de griji
Era, pe atunci, Dumnezeu
Nici măcar El nu bănuia c-o s-ajungi
Cel mai iubit duşman al meu.
Ascultă acest poem în interpretarea Survolaj aici.
1 comentariu
Arhiva rubricii
Diphylleia grayi, Ruxandra CesereanuDescântec, Simona PopescuFiul risipitor, Gabriele Tinti, traducere de Ioana IeronimSamuel, Mariana MarinPământ pătruns în inimă, Gabriela MelinescuToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate