(Portretele combatanţilor odihnesc pe mari bucăţi de pînză fină)
Istoria Varşoviei din ultimul secol a fost una dintre cele mai crunte din Europa. Oraşul fusese construit cu rîvnă între cele două războaie. În 8 septembrie 1939 pătrund trupele germane şi ocupaţia începe, ruşii şi nemţii împărţind ţara în două. În august 1944, cînd nemţii începeau să se retragă, armata poloneză din Varşovia declanşează o insurecţie, deşi era în inferioritate şi ca dotare, şi ca număr de luptători. Insurecţia durează 63 de zile. În prima zi, mor 2000 de polonezi şi 500 de nemţi. Varşovienii se bat pentru fiecare cartier şi fiecare stradă. (Pe strada Wilcza există şi azi două case care păstrează urme de gloanţe.). Ruşii ajung la periferia oraşului, lîngă cartierul Praga, dar nu intervin, aşteptînd ca nemţii să-i învingă pe polonezi. Şi nici nu le permit aliaţilor să le folosească bazele pentru avioanele ce paraşutau alimente şi muniţie. Decimaţi (pierderile umane variază între 40.000 şi 200.000), lipsiţi de mîncare, apă şi arme, varşovienii capitulează pe 2 octombrie. Printre cei care supravieţuiesc, şi pe care nemţii îi numesc "şobolani", se numără şi pianistul Wladyslaw Szpilman. Îi ştiţi povestea din filmul lui Roman Polanski, The Pianist, dar ea e păstrată şi de muzeu, ca un omagiu adus celor care au reuşit să supravieţuiască - nu li se cunoaşte numărul - scotocind după mîncare şi urme de apă prin pivniţele caselor dărîmate, ţinte mobile şi sigure pentru nemţi. Hitler ordonă ca distrugerea oraşului să se facă pornind de la cele mai importante clădiri. Oraşul e distrus în proporţie de 85%. Va fi reconstruit după 1945, o parte (mai ales oraşul vechi, făcut praf în război), identică cu ce era înainte.
Elementul de senzaţie e un avion adevărat
Amenajat într-o veche clădire de pe strada Grzybowska, nu foarte departe de oraşul vechi, dar nici de zgîrie-norii moderni, muzeul e gîndit după o formulă aplicată şi de Muzeul Holocaustului de la Washington sau de Casa Teorii din Budapesta. El utilizează cele mai moderne procedee de expunere, punînd la un loc mărturiile despre cele 63 de zile de rezistenţă cu informaţiile despre viaţa de zi cu zi a Varşoviei de dinainte, din timpul şi de după Insurecţie, dîndu-i astfel omului simplu un tablou foarte realist al epocii şi mai ales al oamenilor ei. Sunt expuse peste 500 de obiecte şi peste 1000 de fotografii de epocă, dar cel mai spectaculos exponat este un avion adevărat (cred că Spitfire). El se află mereu în penumbră, iar jocul de lumini care se rotesc îţi dă impresia că de fapt elicele se învîrt şi că avionul se pregăteşte să decoleze. Cînd am intrat în muzeu se auzeau zgomotele puternice ale unui raid aerian. Atunci l-am înţeles pe un amic de-al meu polonez care avea 3 ani şi jumătate în 1944 şi care îşi aminteşte şi azi, cu groază, de zgomotul avioanelor trecînd peste cartierul Zoliborz.
Biletul de intrare în muzeu e foarte ieftin, iar duminica intrarea e liberă. Cînd l-am vizitat eu, într-o sîmbătă, nu era nimeni pe stradă, dar era plin de lume înăuntru. Muzeul pare să se concentreze în jurul avionului, deşi e împărţit pe trei nivele care fiecare comunică cu locul unde se află avionul. Eşti introdus în atmosferă încă de la intrare, pentru că intri pe o străduţă foarte veridică, deşi cu tot felul de găselniţe: sertăraşe pe care dacă le deschizi, dai peste foi de hîrtie; patru cabine cu telefoane vechi la care îţi povestesc, din păcate numai în poloneză, patru foşti combatanţi; binocluri încastrate în "zidul" casei, prin care poţi vedea fotografii, ecrane pitite în fîntîni. Informaţia e structurată pe etape: Începutul războiului, Insurecţia din August, Operaţia Furtuna etc, iar fiecare nou capitol te întîmpină cu un rezumat de o foaie al evenimentelor, rezumat pe care poţi să-l iei să-l studiezi acasă. La fel de bine poţi lua de la fiecare stand foi de calendar pentru fiecare zi a insurecţiei, din care nu afli numai ce s-a întîmplat în acea zi pe "frontul" varşovian, dar şi cum se prezenta vremea şi ce sfînt patrona acea zi. Din păcate, şi acestea sunt doar în poloneză, dar sunt traduse pe site-ul muzeului.
(Căni, tacîmuri şi o rîşniţă de piper dintr-o casă varşoviană a anului 1944)
Se vor păstra amintirile a 1000 de oameni
O altă iniţiativă a muzeului, la fel de importantă, este un proiect de istorie orală care s-a încheiat în urmă cu două luni şi la care au participat 1000 de oameni care le-au povestit voluntarilor cum a fost în acele zile, cum au trăit, ce-au făcut înainte de război, dar şi după. S-au făcut înregistrări audio şi video. Muzeul a avut imaginaţie pînă şi în privinţa magazinului de suveniruri. Poţi să cumperi aici nu numai albume foto şi calendare, dar şi pixuri cu lanternă care proiectează avioane Spitfire pe perete, genţi din pînză de cort kaki şi tricouri. Banii intră, normal, în puşculiţa muzeului.
Ce e impresionant e că informaţia este numeroasă, dar nu te copleşeşte ca o masă amorfă şi rece. De peste tot te privesc combatanţii din fotografii pe tot felul de suporturi (inclusiv bucăţi mari de pînză fină), dai peste obiecte care le-au aparţinut, peste scrisori, acte de identitate, haine, tacîmuri, arme. Te afli într-un muzeu dedicat mai ales oamenilor, nu Istoriei. În cinematograful Palladium, pe un ecran ca la cinema rulează încontinuu jurnale de actualităţi din acea vreme. Un coridor special e amenajat ca un canal, pentru că legăturile dintre cartiere se făceau mai ales prin canalele oraşului. E întuneric aici, în pereţi sunt închise portrete în sepia luminate din spate, în vreme ce în urechi îţi răsună în permanenţă un zgomot de stradă circulată, ca şi cum te-ai afla de-adevărat într-un canal. O altă sală reface atmosfera unei cafenele din anii '30, în vreme ce afară, lîngă clădire, Zidul Memoriei, lung de 156 de metri, aşteaptă încă noi nume ale insurgenţilor. Deocamdată sunt 6000 de nume, dar lista e în formare, ea cuprinde nume, poreclă, rang militar.
(Luptători ai mişcării de rezistenţă antihitleristă din munţi)
(Articol preluat din România Liberă, decembrie 2006)