Ce-a făcut filmul din carte? (Ce-a făcut cartea din film?)

Un foarte influent critic francez de film, Serge Daney, spunea odată despre cinematograful cvasi-tizului său Serghei Paradjanov că este precum ipoteza unei lumi (aceea medievală) care ar fi cunoscut A Şaptea Artă: "Dacă ar fi existat Cinematograf în Evul Mediu, aşa ar fi arătat!" - susţinea Daney.

Nu ştim cum ar fi arătat lumea fără cinematograf, dar poate că - astăzi - nici Literatura nu s-ar fi simţit prea bine fără acest hypocrite semblable şi frère...


Cinema-ul a ştiut de la-nceput ce e bun pentru el

Alex. Leo Şerban: Dacă memoria nu mă înşeală (dar tu, fiind mult mai tînăr, o să mă corectezi cu siguranţă), n-a trecut prea mult pentru ca, după ieşirea muncitorilor din fabrică şi intrarea trenului în gara La Ciotat - ambele filmate de Fraţii Lumière -, Cinematograful să se intereseze de Literatură... Odată depăşită perioada experimentărilor (în care putea intra orice - de la scamatorii şi trucuri vizuale la jurnale de actualităţi) şi, practic, din clipa în care Filmul a devenit o industrie, alibiul său "nobil" - ca să zic aşa - a fost opera literară. Impresia mea este că A Şaptea Artă, fiind la început, avea nevoie de un soi de garanţie de credibilitate; adică, divertisment-divertisment, dar "pe ce te bazezi", totuşi?! Pe o artă nobilă precum Literatura, fireşte! Or, ce mi se pare amuzant şi, desigur, paradoxal este că suportul acestor poveşti cinematografice a fost literar, ei da, dar şi foarte popular. S-au "ecranizat" (chit că termenul este foarte departe de accepţia lui de atunci!) Dumaşii, de pildă, dar Tolstoi a trebuit să mai aştepte... Pe undeva era normal ca Industria să aibă în vizor operele cu adevărat cunoscute mai de toată lumea, romanele "uşurele", şi nu "cărămizile" cu care-şi sparg capul criticii literari.

Andrei Gorzo: Nu sînt sigur de Tolstoi, dar Dostoievski n-a trebuit să aştepte atît de mult. Enciclopedia Secolul cinematografului (coordonată de Cristina Corciovescu şi Bujor T. Rîpeanu) menţionează o ecranizare din 1913 după Crimă şi pedeapsă. Şi un Germinal din 1913. Şi un L'Inferno din 1909. Impresia mea e că băieţii au băgat mare de la început. Ia uite aici ce spune materialul publicitar al unui Richard al III-lea din 1912: "1500 de oameni, 200 de cai, 5 bătălii diferite, un vas de război cu trei catarge, plin de oşteni, pe apă adevărată". Sigur că asta nu face decît să confirme bănuiala ta că literatura era folosită ca pretext nobil pentru lucrurile cu adevărat mişto şi cinematografice ("5 bătălii diferite"), dar, oricum, nu vorbim despre un neica nimeni "pe apă adevărată", ci despre Richard "pe apă adevărată". Chiar nu cred că pionierii erau genul de oameni care să se lase intimidaţi de literatură. Gîndeşte-te cît de repede au ajuns ei la Cartea Cărţilor, şi mi se pare normal: acolo trebuia să ajungi dacă voiai elevaţie maximă, plus sex şi violenţă la discreţie. Cinema-ul a ştiut de la început ce e bun pentru el.

a.l.ş.: Da, Cinematograful s-a orientat înspre poveştile - să zic aşa - elementare şi cumva exemplare, de aceea (probabil) Biblia, Infernul, Crimă şi pedeapsă sau Richard al III-lea (titlurile însele sînt semnificative!). Dar, oricît de "dezinvolt" Cinematograful în a ataca astfel de opere canonice (ar fi fost fraier să n-o facă, doar "avea cu ce", nu?) şi oricît de mare tentaţia de a ecraniza (pe muţeşte!) Crimă şi pedeapsă (care rămîne cel mai filmat roman al lui Dostoievski), regula era - totuşi - ecranizarea romanelor populare: însuşi Edison a făcut - în 1911 - o versiune a Celor trei muşchetari, urmată de nenumărate altele, într-o succesiune foarte rapidă. Apoi, trebuie văzut ce se ecraniza în Europa şi ce, în SUA! Cultura europeană (în care Cinematograful intra, cu paşi timizi) este mai curînd patrimonială (vezi L'Inferno!), în timp ce aceea americană este achizitivă şi importatoare...


Un film prost după o carte bună sau un film bun după o carte proastă?

a.l.ş.: Îţi propun un soi de sistematizare, altminteri riscăm să ne prindem urechile între atîtea titluri de film identice cu titlurile de opere literare... Ar fi, mai întîi, capodoperele literare - care au dat, sau nu, filme pe măsură. În al doilea rînd, filmele-capodoperă, inspirate de opere care nu sînt tocmai "capodopere literare". Filmele care ecranizează bestselleruri, apoi. Filmele "foarte fidele" originalului - cum ar fi acestea? Dar filmele care se îndepărtează de "sursă"? Ce este preferabil, pînă la urmă: un film prost după o carte bună sau un film bun după o carte proastă? Ce rost au "novelizările", de exemplu (romane care povestesc filme)?

A.G.: Asta e simplă: rostul lor este să le mai aducă nişte bani în plus studiourilor de film.

a.l.ş.: Şi probabil acelaşi lucru se poate spune despre bestsellerurile devenite film. Eu cred că, din clipa în care o carte apare pe piaţă şi este "validată" ca bestseller, pe ea scrie, practic, "film"! Orice scriitor popular îşi doreşte să-şi vadă povestea transpusă pe ecran şi orice studio abia aşteaptă să-şi înfigă dinţii într-un bestseller. Cînd am ieşit foarte tuflit (ca şi alţi 4000 de jurnalişti!) de la submediocrul Cod al lui Da Vinci, astă primăvară la Cannes, am fost atît de naiv încît să declar că filmul va fi un eşec comercial... De parcă ar exista o relaţie de cauză şi efect între valoarea unui produs şi succesul lui comercial! Nu, nici vorbă; pe lîngă cititorii nenumăraţi ai lui Dan Brown (care se vor fi dus să vadă ecranizarea), se vor mai fi adăugat cei care preferă să vadă un film după o carte, decît s-o citească, plus curioşii de serviciu. Toţi aceşti oameni "validează", de fapt, aerul timpului: nici Literatură, nici Cinema, ci o struţocămilă comercială care duce în cîrcă mituri şi marketing în cantităţi aproape egale.

Ce ne facem însă cu unele păreri radicale, care consideră că ecranizările nici măcar "nu sînt Cinema"? Cum arată acele filme ale căror scenarii au fost scrise de scriitori? Şi, în fine, dacă am căzut de acord că Literatura a fost o asemenea uriaşă sursă de inspiraţie pentru Film la începuturile sale, ce se poate spune despre influenţa inversă: filme care au inspirat scriitorii contemporani, în asemenea măsură încît romanele lor (mă gîndesc, aici, la un Don DeLillo, un Jonathan Franzen sau un Jean Echenoz - pentru că ei înşişi au mărturisit aceste influenţe) preiau tehnici cinematografice? "Vast program", cum se vede!...

A. G.: Mărturisirile de genul ăsta sînt foarte numeroase - năucitor de numeroase, după cum am descoperit acum cîţiva ani, cînd mă documentam pentru o lucrare de licenţă dedicată tocmai influenţei cinematografului asupra literaturii: Christopher Isherwood al tău (cu faimoasa lui declaraţie: "Sînt o cameră de filmare."), Graham Greene al meu ("Walter Scott şi victorienii erau influenţaţi de pictură şi construiau fundaluri statice, ieşite parcă din mîinile unui Constable. Eu lucrez cu o cameră, urmărind mişcările personajelor."), Evelyn Waugh al meu şi, pe vremuri, al tău, Nabokov al nostru, "suspecţii de serviciu" Dos Passos şi Hemingway, pînă şi un conservator ca François Mauriac (care spune undeva că mişcarea gîndului pe o faţă omenească era un fenomen aproape neinvestigat pînă la apariţia cinema-ului), pînă şi un poet ca Philip Larkin ("Literatura modernă este directă şi imediată: merge drept la simţuri... Repet, cinematograful este arta modernă.") - şi m-am rezumat la exemple din prima şi, hai, a doua generaţie de scriitori veniţi în contact cu cinema-ul. După David Lodge, influenţa este şi mai mare: ea nu se reduce la această nouă preocupare pentru exterior - pentru ce se vede şi ce se spune -, care lasă reprezentarea interiorului în seama noastră, a cititorilor (exemplele lui Lodge sînt Hemingway, Isherwood şi Waugh), ci explică inclusiv "revenirea poveştii", care fusese aproape complet abandonată de Joyce şi de Virginia Woolf în eforturile lor de a reproduce pe hîrtie "fluxul conştiinţei". Iar eu aş merge şi mai departe şi aş spune că, dacă obiectul muncii scriitoriceşti a rămas experienţa umană (ceea ce Henry James numea "senzaţia de viaţă trăită"), atunci scriitorul nu-şi poate permite să ignore faptul că o mare parte (mai mare decît oricînd în trecut) din experienţa contemporană e experienţă mediată şi o mare parte din imaginile şi amintirile cu care umblăm după noi provin de pe ecrane (e adevărat, din ce în ce mai rar de pe marile ecrane).


Doamnele Bovary de azi se uită la televizor

A.G.: Pentru că tot l-ai pomenit pe Don DeLillo, nu ştiu dacă i-ai citit un eseu, publicat acum cîţiva ani în The New Yorker, despre film şi memorie (o temă care te obsedează şi pe tine), despre fragmentele de film care ies la suprafaţa fluxului conştiinţei ca şi cînd ar fi fragmente din viaţa ta "trăită"; lucrul frumos - adaugă DeLillo - este că nu poţi să ştii cu cine împarţi amintirile acelea, dar poţi să bănuieşti că e vorba despre mulţi oameni. Mult mai important decît orice împrumut de ordin tehnic (ochiul-cameră, tăietura de montaj) mi se pare faptul că filmul (şi, ulterior, televiziunea), interacţionînd atît de puternic cu vieţile oamenilor, invadînd experienţa, a sfîrşit prin a-i oferi literaturii un nou subiect - mai precis, a sfîrşit prin a-i modifica obiectul muncii. Cărţile nu mai au puterea de a influenţa un număr mare de vieţi; nici filmele n-o mai au, deşi în prima jumătate a secolului XX au avut-o; doamnele Bovary de azi se uită la televizor. Dar cărţile pot să vorbească despre influenţa asta. DeLillo vorbeşte foarte bine despre ea. La fel şi Salman Rushdie (cum să nu vorbeşti despre ea, dacă vii din Bombay - Hollywoodul Asiei)? John Updike are un roman, In the Beauty of the Lilies, în care vorbeşte, printre altele, despre ascensiunea şi declinul religiei (religiei!) hollywoodiene. Şi mai sînt şi alţii. Presupun că e momentul să-mi exprim regretul că scriitorii şi, în general, literaţii români n-au bunghit niciodată fenomenul. L-au abordat ba cu un aer conştiincios şi cu un set de criterii provenite exclusiv din frecventarea artelor înalte, ba cu un aer condescendent-curios şi cu mănuşi care să-i protejeze de posibilele infecţii. Marea excepţie e, desigur, Radu Cosaşu, care s-a infectat devreme şi a înţeles că această condiţie nu-i poate fi decît benefică unui scriitor al secolului XX. Vezi şi declaraţia lui Rushdie (după ştiinţa mea, cea mai scurtă şi clară din cîte s-au făcut pe tema asta) că experienţa care a făcut din el un scriitor a fost prima vizionare a Vrăjitorului din Oz.

a.l.ş.: DeLillo aminteşte la rîndul lui, într-un interviu, cît de influenţat a fost - în modul lui de a gîndi literatura - de filmele unor Antonioni sau Godard... Dar, cum spuneai şi tu, acestea sînt doar influenţele mărturisibile; Cinematograful însuşi - cu tot ce produsese pînă la acea dată, anii '60 să zicem - era un imens generator de forme şi de tehnici, şi acest lucru nu putea lăsa indiferentă Literatura. Practic, cred că scriitorului i se deschideau în faţă două opţiuni: să scrie în continuare ca şi cum Cinematograful nu ar fi existat, într-un soi de "autism" autojustificativ, sau să ia act de existenţa lui seminală şi să-l "pună la treabă" în pagina de carte. Tertium non datur! Unele opere literare au început să "semene" cu nişte filme contemporane lor, în timp ce unele filme (trebuie spus şi asta) au reuşit, în asemenea măsură, să fie "profunde" şi "complexe", încît "par Literatură": filmele lui Dreyer, Bergman, Fellini sau Tarkovski (ca să dau numai cîteva exemple) sînt "Cinema 100%", fireşte, dar conţin atîtea zone de mister şi sofisticare psihologică încît pot fi comentate la nesfîrşit exact ca şi o operă literară... Şi aici intervine un handicap, pentru că cei care nu prea gustă Cinema-ul se referă - îndeobşte - la aceste nume cu subînţelesul: Vedeţi? Ăştia sînt cineaştii mari şi adevăraţi! Este un tip de abordare a Cinema-ului care pe mine, unul, mă irită: respectivii nu sînt mari pentru că au adus Cinematografului ceva nemaivăzut pînă la ei, ci pentru că se conformează unei preconcepţii literarocentriste.


Filmul poate privi Cartea în ochi fără să se ruşineze?

Acum ceva timp am răspuns, în Cotidianul, unei anchete care îşi propusese exact acest lucru: să identifice "cele mai bune" filme făcute după opere literare. Cum îmi cunoşti mania topurilor, îţi dai seama că n-am rezistat! Am întocmit, aşadar, un top 10 împărţit în două, 5 şi 5: mai întîi filmele româneşti, apoi cele străine. Constrîns de spaţiu şi de regula pe care eu însumi mi-am impus-o, am pus - fireşte - Pădurea spînzuraţilor al lui Liviu Ciulei, apoi am continuat cu Reconstituirea lui Lucian Pintilie (după o povestire de Horia Pătraşcu), cu Nunta de piatră al tandemului Mircea Veroiu-Dan Piţa (după Agârbiceanu), cu Adela aceluiaşi Veroiu (după Ibrăileanu) şi m-am oprit la Moromeţii lui Stere Gulea. Mi-a părut rău: aş fi vrut să mai includ măcar încă unul din cele mai bune filme româneşti, cred eu - Iacob al lui Mircea Daneliuc, după Geo Bogza... La filmele străine am pus Dispreţul lui Godard (după Moravia), Blowup al lui Antonioni (după o povestire a lui Cortazar), Inocentul lui Visconti (după D'Annunzio), Ran al lui Kurosawa (după Regele Lear) şi Salo al lui Pasolini (după marchizul de Sade). Sînt convins că lista ta ar arăta cu totul altfel, dar ideea nu e să ne comparăm listele - mai ales că te ştiu reticent la topuri... Ce mă interesează este altceva: putem cădea de acord că, cel puţin în privinţa acestor titluri de filme, sau altele (nu foarte multe, din păcate), Cinematograful poate privi Literatura drept în ochi fără să se ruşineze?

A. G.: De acord.

a.l.ş.: Nu cred că este nici un paradox, pe de altă parte, dacă marile opere literare, "capodoperele absolute" (chit că acestea vor fi intrat, corectitudinea politică oblige, într-un amplu proces de relativizare...) nu au dat, în Cinema, capodopere comparabile. Posibil să existe excepţii, dar mă gîndesc că - de pildă - Satyricon-ul lui Fellini nu este tocmai unul dintre cele mai bune filme ale lui Fellini, după cum nici Moarte la Veneţia nu este o capodoperă cinematografică (aşa cum cred unii...); încercări de a ecraniza În căutarea timpului pierdut au tot existat (dacă nu e legendă, chiar Visconti lucra - se pare - la o versiune; ca şi Pinter, pentru Losey), dar pînă la urmă ne-am căptuşit doar cu un film "ilustrativ" semnat Volker Schlöndorff (Un amour de Swann) - Schlöndorff fiind, să nu uităm totuşi, autorul unei extraordinare ecranizări a romanului Toba de tinichea, după Gunter Grass! - şi cu un altul, ceva mai experimental, dar parcă mai apropiat de Proust, semnat Raoul Ruiz (Le temps retrouvé). Există, apoi, ceea ce trebuie să numim - apăsînd tare pe tastatură - "cărţi neecranizabile": ce Dumnezeu poţi face cu un Joc cu mărgele de sticlă, să zicem, sau cu Ulysses!? Îmi amintesc că am văzut, prin studenţie, un film franţuzesc al cărui protagonist se chema Leopold Bloom, era jucat de un caricaturist celebru (Folon) şi se vroia - chipurile - o "versiune" la celebrul roman al lui Joyce. Era interesant, dar era cu totul altceva. Sau, chiar, o "ecranizare" (presupun că e singura!) a lui Finnegans Wake, englezească, destul de amuzantă, dar care, deşi se dorea "film de ficţiune", era mai degrabă un documentar BBC despre bogăţia lexicului joycean... Filmul Orlando (după romanul Virginiei Woolf) există, e semnat tot de o femeie (Sally Potter), dar nu e la înălţimea cărţii - e o Woolf trendy-posh, cum ea n-a fost, săraca, niciodată! Beckett (cu "anti-romanele" sale) nu cred că poate fi ecranizat - sau poate, dar, vorba bancului, ar fi păcat. (Culmea e că Beckett însuşi este autorul unui film care se cheamă chiar aşa - Film -, care e mut şi cu Buster Keaton!) Repet: nu orice poate - şi trebuie - ecranizat. Iar asta mă consolează şi mă confirmă, într-un fel, pentru că (tu ştii asta) eu cred că o poveste are o singură formă - ideală - de exprimare: dacă un roman sau o nuvelă sau o povestire sînt perfecte, ce rost are să le "vizualizezi"?! Ca să "vezi ce iese"? Păi, nu poate ieşi decît ceva derivat - şi inevitabil inferior. E ceea ce a făcut, cu tenacitate, echipa Ismail Merchant - James Ivory: un compendiu de versiuni cinematografice ale unor opere literare. Harnicul SRL M & I a pus în imagini mai multe Henry James-uri, mai mulţi E.M. Forster-i, plus un Kazuo Ishiguro (The Remains of the Day) - care, zic eu, nu e mai slab decît romanul. Filmele respective sînt decente, destul de "cuminţi" - în sensul în care nu-şi iau mari libertăţi faţă de textele originare; dar - vorba lui Otar Iosseliani, cineastul gruzin trăitor la Paris: sînt ele Cinema? Sau un fel de "novelizare" inversă? E clar că sînt opere secundare...

A.G.: Eu sînt încă şi mai mefient faţă de ecranizările cuplului Merchant - Ivory. Ele sînt lăudate invariabil pentru rafinamentul lor şi tare mă tem de ce înţeleg lăudătorii prin rafinament. Tare mă tem că, de fapt, vor să spună că filmele astea sînt pline de oameni rafinaţi, din înalta societate; în asta constă farmecul lor, atuul lor la box-office, şi e ceva pernicios în asta. În loc de cinema (sau de literatură) ele promit mobile, toalete şi maniere elegante. Nu ne încurajează dragostea pentru literatură, ci snobismul - o nostalgie mulţumită de sine, complet necritică, după un stil de viaţă care n-a fost niciodată al nostru. Întreţin ideea că ăştia sînt clasicii - căile noastre de acces într-o lume dispărută a bunului-gust şi a bla-bla-bla. Poate că exagerez, dar mă deranjează să ştiu că James şi Jane Austen sînt frecventaţi din astfel de motive. Pe de altă parte, e normal să vrei să-ţi vezi personajul favorit întrupat pe ecran. Ce să fac dacă inima mea a fost înrobită pe veci de Elizabeth din Mîndrie şi prejudecată? Asta e, sînt blestemat să-i vînez toate reîncarnările filmice cîte zile oi avea. Ultima versiune, de exemplu, mi s-a părut groaznică (mă grăbesc să adaug că nu din cauza Elizabethei - Keira Knightley), dar crezi că regret vreo secundă că am văzut-o? Parcă niciodată nu mi s-a arătat atît de clar ce minte bună şi dreaptă şi aerisită avea Jane Austen, pînă n-am văzut versiunea asta surescitată, "senzualizată" aiurea. Şi alchimia poveştii e inalterabilă - oricît de rău ai greşi tonul, oricît de urît ai banaliza procesul, oricît de prost ai doza, n-o poţi rasoli de tot: spectatorul tot o să vibreze la momentul în care domnul Darcy îşi abandonează în sfîrşit rezerva şi severitatea şi-i spune lui Elizabeth: "Eşti prea generoasă ca să rîzi de mine". În sensul ăsta, cred că şi cele mai proaste ecranizări după cărţi mari fac pînă la urmă ceva bun: testează cartea şi-şi testează epoca. Felul în care ne raportăm la o carte de acum două sute de ani spune ceva despre noi; faptul că n-o mai putem privi nici pe Jane Austen decît cu ochii tulburi de sex spune ceva despre noi. Atenţie, nu e vorba despre un efect de tip "Marele X - contemporanul nostru". E vorba despre felul în care fiecare epocă îşi proiectează propriile obsesii într-un text clasic. Cinema-ul e un martor bun al acestui proces. Fie şi numai din cauza asta, ecranizările sînt importante.


Scriitori-scenarişti-regizori

a.l.ş.: Mai interesant mi se pare altceva: că scriitori contemporani au simţit nevoia să scrie scenarii pentru anumiţi cineaşti. Nu mă refer, aici, la acea colaborare "la comandă", mercenară - cum a făcut Faulkner însuşi, sau cum au făcut-o Tennessee Williams şi Paul Bowles atunci cînd au contribuit la scenariul lui Senso al lui Visconti... Mă refer, strict, la cei care au scris scenarii pentru cineaşti cu care aveau o anume afinitate: Robbe-Grillet pentru Alain Resnais (Anul trecut la Marienbad), Harold Pinter pentru Joseph Losey (Servitorul, Accident...) sau Peter Handke pentru Wim Wenders - care a trecut de la o versiune a propriului său roman (Frica portarului în faţa loviturii de la 11 metri) la scenarii originale, dintre care unele, strălucite (Cerul deasupra Berlinului). Ca să nu mai vorbim despre scriitori care au trecut, direct, în spatele camerei de filmat: Pasolini sau Marguerite Duras. Sînt exemple care mă fac să constat că, într-adevăr, graniţele între aceste două arte sînt destul de permeabile, că există - cum spuneai şi tu - interferenţe şi alimentări reciproce şi că, uneori, operele cinematografice cele mai interesante vin (şi) din această zonă de graniţă...

(Articol preluat din Dilemateca, septembrie 2006)