Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cât de Europeni suntem? (partea a doua)


Alex-Mihai Păun, Sânziana Nicolae

05.12.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dincolo de solemnitate

Domeniul filozofiei e concretul, nu abstractul"

(Alexandru Paleologu)


Vie încă de pe vremea cronicarilor, vastă, inepuizabilă, ispititoare, densă şi în acelaşi timp delicată, pătimaşă ca o febră şi urgentă ca un leac, pe scurt importantă, cu adevărat importantă, reflecţia cu privire la chestiunea românească sucombă adeseori într-o specifică solemnitate. Aproape că nu există ocazie în care să se vorbească despre noi şi despre comunitatea noastră şi care să nu cunoască la un moment dat, de obicei foarte devreme, un asemenea gen de blocaj: impostaţia patriotică, tonul afectat, căutătura sublimă, pofta de a declama, o anumită candoare, dorinţa de a te arăta nobil şi pătrunzător - toate astea nu fac parte, aşa cum ne-am obişnuit să credem, doar din reţeta celor care îşi exaltă ţara, din recuzita celor care s-au deprins să o trateze în registrul suficient al ditirambilor (cei pe care îi rânduim de regulă între patrioţii "exageraţi"); în fapt, toate aceste mărci ale solemnităţii sunt distribuite infinit mai omogen, ele putând fi găsite inclusiv la aceia care, sătui de fervorile primilor, au descoperit cu timpul că ţara lor are şi defecte, că unele din trăsăturile sale, departe de a merita exaltate, trebuie mai degrabă denunţate, puse la zid (e patriotismul pe care îndeobşte îl numim "lucid"). Aşa stând lucrurile, întrebarea care se pune e aceasta: cum anume trebuie înţeleasă solemnitatea, ceea ce în ea e mai propriu şi mai constant, astfel încât fenomenul de largă răspândire care o defineşte să poată fi remarcat mai uşor, într-un chip mai eficient? Altfel zis, care dintre caracteristicile ei trebuie cu predilecţie urmărită, aşa încât prezenţa mărcilor sale tipice, cele pe care le-am enumerat deja, să fie sesizată de fiecare dată când e cazul - nu doar de partea celor pe care-i numim "exageraţi", ci şi de partea tuturor celorlalţi, a "lucizilor" inclusiv? Rândurile de mai jos pleacă, în această privinţă, de la următorul răspuns: ceea ce e esenţial în portretul solemnităţii nu e faptul că ea ajunge de cele mai multe ori la concluzii care ne sunt favorabile, "românii sunt oameni foarte talentaţi" sau, să zicem, "românii sunt cei mai ospitalieri europeni" - în definitiv, poţi nutri asemenea convingeri şi fără să fii un "exagerat"; esenţial, deci, e abia modul în care concluziile de felul acesta sunt deduse, metoda prin care se ajunge la ele - or, observaţia care trebuie făcută e că simplul fapt de a nu te pronunţa apreciativ nu te fereşte cu nimic de uzul continuu al acestei metode. Ca atare, intenţia rândurilor de faţă nu e aceea de a propune o alternativă la concluziile pe care le tragem de obicei - dacă aşa ar fi, atunci n-ar trebui decât să decretăm scurt, încă de pe-acum, fie că românii sunt "oameni ca toţi ceilalţi oameni", cum spun naturile solomonice, fie că ei alcătuiesc de fapt substanţa unui popor "inferior", cum tind s-afirme "lucizii"; ceea ce ne interesează însă este să sugerăm că toată această discuţie poate fi purtată şi altfel, că nu doar la concluziile sale există alternativă, ci şi la metoda ei. Subiectul pe care l-am ales pentru ilustrare ţine de relaţia pe care românii au dezvoltat-o de-a lungul timpului cu marile culturi ale continentului lor, altfel spus de acel tip de activitate pe care în mod spontan - şi cu o sintagmă mai degrabă tehnică - îl numim de regulă "exportul cultural românesc". Fireşte, deprinderea tenace a fiecăruia dintre noi este să considere că genul acesta de subiect, mai ales într-o discuţie ca a noastră, e unul oarecum nesemnificativ, minor, lipsit de gravitatea înaltă care i se cere şi pe care cu toţii am învăţat în asemenea situaţii s-o aşteptăm: atâta doar că felul acesta de a reacţiona, obişnuit să claseze repede lucrurile în importante şi neimportante, pentru a se putea fixa apoi halucinat numai asupra primelor, e exact specia de reacţie pe care noi am criticat-o mai sus. Căci metoda solemnităţii - cea pe care până acum doar am pomenit-o, fără s-o şi descriem - tocmai aceasta este: fie că se conchide apreciativ, fie că nu, ceea ce e gândit a fi esenţial pentru identitatea românească nu e niciodată descoperit în românii propriu-zişi, în materia concretă a convieţuirii lor - vorbim subtil şi ingenios despre "românitate", despre "spiritul românesc", despre "fiinţa naţională", dar felul în care însăşi această comunitate funcţionează în mod efectiv, în rutina zilnică a propriei existenţe, ni se pare derizoriu şi lipsit de interes...

Aşa cum se ştie, tradiţia exportului românesc de cultură e o tradiţie mai degrabă tristă: nu e nevoie să fii foarte subtil pentru a realiza că, într-un mod care s-a dovedit perdant, accesele noastre de cosmopolitism cultural n-au fost niciodată mai mult decât nişte forme hipersofisticate de autohtonism. Ceea ce frapează, altfel spus, la proiectele noastre de gen este faptul că, aşa cum nimeni nu s-ar aştepta, idealul secret al intelectualilor români nu pare să fie acela de a deveni nişte cărturari europeni, bine alipiţi la viaţa de profil a continentului lor; mai curând, ei par a dori să se facă pur şi simplu cunoscuţi, vizibili, notorii, să iasă cumva la lumină şi să se aşeze în bătaia caldă a reflectoarelor. Diferenţa dintre cele două atitudini este foarte mare: într-un caz, ceea ce se urmăreşte pentru cultura română este curmarea izolării în care aceasta trăieşte, ideea fiind că tot ce e mai rău în viaţa noastră intelectuală se trage din condiţia ei provincială, de insulă îndepărtată; în al doilea caz, lucrurile stau cu totul altfel - problema culturii române nu mai pare să fie faptul că ea trăieşte în izolare, ca o insulă sau ca un satelit, ci faptul că ea nu reuşeşte să se facă mai cunoscută, păstrându-şi în acelaşi timp izolarea - ca atare, ceea ce se urmăreşte în acest al doilea caz nu este curmarea autarhiei în care trăieşte cultura română, ci curmarea anonimatului în care se află această autarhie. În sumă, diferenţa dintre cele două tipuri de contact internaţional este diferenţa dintre, de o parte, a evacua cultura română din actuala ei situaţie de insularitate şi, de cealaltă parte, a obţine pentru cultura română o insularitate cu grad sporit de notorietate: este diferenţa dintre un patriotism cosmopolit, adică un patriotism care a înţeles că lucrurile spiritului trebuie frecventate într-un mod dezinvolt şi neîncrâncenat, şi un cosmopolitism autohtonist, adică mondenitatea de moment a unei forme de izolare care nu urmăreşte altceva decât să exporte, eventual în aplauze, propria sa ipsaţiune. Acum, motivul pentru care cele mai multe din proiectele româneşti de contact lasă o impresie mai degrabă tristă (dezideratul de a ieşi din anonimat părând să prevaleze asupra celui de a ieşi din izolare) este faptul că, cel mai adesea, aceste proiecte sunt gândite într-un mod eminamente pauşal: cu alte cuvinte, cauza impresiei de eşec de care vorbim este aceea că difuzorii români nu-şi propun niciodată să difuzeze în chip sistematic ceva anume, adică un lucru bine circumscris şi lesne manipulabil, ci, deodată şi în bloc, toată cultura română. Aşa se face că, la sfârşitul unei asemenea operaţiuni de export, iniţiativa de contact cu mediul intelectual european nu pare să fi urmărit dezideratul unei autentice realipiri: când o cultură se prezintă în mod colectiv, aglomerând într-o singură ofertă toţi artiştii care o alcătuiesc, toţi scriitorii şi toţi filozofii, e greu de presupus că idealul ei de lucru este obţinerea unui veritabil dialog - dialogul este întotdeauna un eveniment al numărului mic, raportul privilegiat care se poate stabili de la om la om, de la institut la institut sau de la universitate la universitate. Drept urmare, orice proiect de export care depăşeşte această scară modestă, şi care îşi propune să apropie în chip pantagruelic două culturi, are efectul paradoxal al unei îndepărtări: ceea ce se obţine nu este un dialog, adică un tip de contact prin care distanţa dintre cele două părţi se amortizează, ci un spectacol, adică un tip de contact în care distanţa dintre cel care joacă şi cel care priveşte este marcată o dată în plus; în concluzie, felul în care intelectualitatea noastră înţelege să-şi exporte valorile are mai mereu aerul contradictoriu al unui scurt salut de la distanţă: artiştii şi savanţii europeni sunt invitaţi să se oprească câteva clipe din lucrul lor - acela la care ar trebui să ne cuplăm şi noi! - şi să privească galeş, undeva către orizont, la spectacolul românesc...

Putem acum să întrebăm: cum arată românii atunci când, eliberaţi în sfârşit de orice solemnitate, noi nu îi mai privim pe aceştia ca pe o simplă categorie generică, ca pe o abstracţiune, ci ca pe nişte făpturi concrete, în carne şi oase? În cazul nostru, cât de europeni se dovedesc românii atunci când ei înşişi sunt aceia care se prezintă, şi anume prin cultura lor, Europei şi europenilor? Fireşte, dacă reflectăm numai la împrejurarea analizată, răspunsul nu e încurajator decât cu măsură: românii par să întreţină cu continentul lor o relaţie oarecum contradictorie, amestec straniu de deschidere şi narcisism. Numai că esenţiale în acest moment nu ni se par răspunsurile, fie ele şi mai încurajatoare: esenţiale ni se par întrebările, disponibilitatea de a întreba, senini şi răbdători, cu privire la noi înşine...

Alex Mihai Păun este student al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti. Cu acest eseu a câştigat concursul organizat de Fundaţia Culturală Delta, premiat cu Bursa "Alexandru Paleologu".




Europa şi noi

De multe ori m-am întrebat ce anume ne face să ne găsim mereu în postura celui care bate la Porţile Europei, în speranţa că, în sfârşit, i se va da acel loc mult dorit pe harta socio-politică a lumii, mereu pierdut în momentele critice. De când am început sa îmi aduc aminte, constanta la care se raportează societatea noastră este aşteptarea: aşteptăm să ni se dea, să ni se facă dreptate, aşteptăm ca pe o mântuire ziua în care Europa se va întoarce spre noi şi ne va spune - pentru că şi noi suntem europeni - "Urmaţi-mă!"

Nu îmi propun să vorbesc acum despre elite, prin care cultura noastră nu a ieşit niciodată din graniţele Europei, nici despre politică sau despre cei care o practică şi din cauza cărora - în ciuda relativ puţinelor mele amintiri ante-decembriste - am simţit în permanenţă gheara adânc înfiptă a Sistemului ce plăsmuise Epoca ce se numise "de Aur". Subiectul meu este dat de românul obişnuit, care, cu geanta pe umăr şi cu de acum tradiţionala sacoşă de plastic, fuge! Fuge - să nu piardă metroul, fuge - să nu ajungă prea târziu, fuge de el însuşi şi de ceilalţi, individul pentru care Geografia a decis să se nască în Europa, în vreme ce Istoria i-a rezervat cartea necâştigătoare la cea de-a doua Facere a Lumii de după ultimul război mondial al secolului trecut. Trăind mereu în tranziţie, pe acest tărâm de mijloc între "mirificul" Occident - care îi trimite din când în când câte un semnal cum că încă nu l-a uitat de tot - şi conglomeratul apăsător de la Răsărit, de la care cei dinaintea mea au învăţat că vine soarele, acest individ - uşor gri - a adunat frustrări şi complexe care l-au făcut să definească prin "ca la noi" tot ceea ce este superficial, de o calitate îndoielnică, lipsit de morală, de etică. Prin trei cuvinte - "ca la noi"- a găsit justificarea pentru blazarea, pentru ratarea care nu a întârziat să apară. Prin trei cuvinte defineşte mulţimea nemulţumirilor, a neşanselor, a nerealizărilor. Cu numai trei cuvinte îşi anesteziază propria conştiinţă, care altfel i-ar spune că nu a făcut destul, că da! zarurile nu au fost tocmai bune, dar şi el s-a retras prea repede, a acceptat mult prea uşor ursita incompetenţei şi a imposturii. Astfel, totul a devenit acceptabil şi comod. Câteodată, când scutul lui "ca la noi" devine prea apăsător, se visează neamţ sau poate chiar canadian. Acesta este individul gri, pe care îl întâlnesc la fiece colţ de stradă.

Se pare că glorioşii ani '70 au produs, pe lângă intelectualii exilaţi, şi puţinii oameni cu principii - care, probabil, din bun simţ, s-au retras când în Cetate "miştocăreala" a luat locul "umorului" şi "vulgaritatea" pe cel al "libertăţii de exprimare" -, dar şi "remarcabila" clasă politică, cu al cărui sistem schilod al non-valorii a fost nevoit individul gri să îşi cântărească existenţa... furând la cântar. Acceptă pur şi simplu că i-a fost dat să trăiască "la porţile Orientului" într-o ţară ca a nimănui.

Asta e lumea pe care a găsit-o generaţia mea, mici europeni neoficiali angajaţi în procesul de retrocedare a europenităţii noastre, continuatori ai visului "de-a ni se da" locul nostru în lume. Am crescut într-o lume în care scara valorilor era complet răsturnată, în care ceea ce întâlneai în scris ilegal sau imoral era regulă imuabilă în viaţa de zi cu zi; nu ne-a orbit strălucirea înaintaşilor noştri, ci am crescut fără repere în umbra individului gri. Puţinii care au vrut să înveţe au găsit în cărţi o istorie cosmetizată cu un trecut îndepărtat glorios, din care ieşeam mereu învingători, deşi cele mai multe lupte se încheiau cu înfrângeri nemeritate, trecute sub tăcere... pentru că noi fuseserăm mai buni, deşi numai noi ştiam asta. Aşa ne-au învăţat: suntem buni, veseli şi primitori. Niciodată vinovaţi. Şi fără noroc. De-asta trebuie să aşteptăm ziua în care Europa îşi va cere iertare pentru că am fost nedreptăţiţi şi ne va da locul nostru de drept. Pentru a-şi ispăşi Păcatul Originar, alţii vor lupta pentru noi. Să aşteptăm. Să ni se dea!

Pană atunci însă, individul gri îşi înnoieşte masca: nu mai are 50 de ani, acum are uneori 20 şi alteori chiar 15. La aceleaşi vremuri, altă mască. Am crescut în lumea care mă învăţa că lucrurile despre care se spune că nu e bine să le faci te ajută să răzbeşti, să ai bani. Pe vremea când eram copii, profesorii de la şcolile generale se făceau şoferi de taxi sau îşi deschideau "butic", pentru că se câştiga mai bine. O ţară întreagă de înfometaţi se repezea spre farfuria plină a capitalismului de cumetrie, educându-şi în acelaşi spirit copiii, care umpleau mai apoi sălile facultăţilor, având toţi acelaşi vis: să câştige! Să câştige mai mult decât părinţii lor acum, când Europa o să ne dea locul nostru pierdut de pe Harta Lumii. Vom fi europeni pentru că, în concepţia de azi, termenul "european" îl defineşte pe acel individ cu un cont substanţial, cu card Visa, care se plimbă după bunul plac, fără a mai sta la coadă la vamă. Conturi avem, deci suntem europeni pe jumătate!

"La noi", viaţa se compune din crâmpeie de tragedie greacă picată în derizoriu. Aşa cum la unele popoare se puneau atele pentru a deforma diferite părţi ale corpului, pe noi ne-au crescut schilodiţi de bandajul destinului implacabil, care se străduia să dărâme peste noapte ceea ce construisem; simplul fapt că suntem români ne dă justificarea pentru neputinţa noastră de a duce la bun sfârşit orice acţiune întreprinsă. Faptul că ne oprim mereu la suprafaţă, că tânjim după o imagine de viaţă occidentală, care presupune exclusiv acumularea cantitativă, rămânând pe deplin opaci în faţa unei schimbări de fond, nu e altceva decât consecinţa directă a beteşugului "la noi"; să ne redobândim presupusul loc pierdut dând şpagă Istoriei cere ne stă în cale. Aceasta e lumea pe care am cunoscut-o. Şi în care nu m-am putut adapta. Este lumea care acceptă sistemul internaţional al non-valorii drept cale unică şi vechile metehne ca fiind ceva hărăzit nouă, specific adâncului celui mai profund al fiinţei noastre. Pentru că sunt ale noastre.

Probabil că, la fel ca alţii înaintea mea, am ales calea cea mai laşă: plecarea. Cine ne-ar putea judeca? Estică printre europeni, am descoperit că între mine şi ei nu erau diferenţe ideologice, morale, intelectuale, că nu sunt o provincială, deşi nu ştiau nimic despre ţara din care vin, că trăiesc la timpul prezent. Pretutindeni am fost tratată drept ceea ce fusesem dintotdeauna: cetăţean european al timpului meu. Europa nu-mi înapoia nici un statut pierdut în trecut, ci pur şi simplu constata. Sunt cetăţean european, deşi vin din ţara unde în copilărie vedeam mileuri pe televizoarele cunoscuţilor, unde învăţătoarele vindeau cercei şi produse cosmetice, unde am avut colegi de bancă fii de buticari, care aşteptau certificatul de european drept recompensă a cardului Visa. Sunt cetăţean european, deşi câteodată mă tem de individul gri care m-ar fi putut contamina cu blazare. M-a urmărit mereu teama că într-o bună zi aş putea să consider şi eu că toate eşecurile pe care le voi înregistra sunt cauza directă a cetăţeniei mele române, al sindromului "ca la noi", că nu eu am greşit, ci că aşa a fost să fie, pentru că m-am născut în România, că Europa e de vină şi că tot ea îmi va face dreptate dacă aştept.

A fi european nu e o problemă de card, ci de atitudine. Nu acumularea cantitativă ne face să fim azi "mai europeni" decât ieri. Nu Europa trebuie să acţioneze, ci individul gri trebuie să iasă din starea letargică în care s-a scufundat, să nu mai caute în expresia "ca la noi" un semn al destinului său. Geografia ne-a ales europeni, Istoria - indecişi, incapabili de a accepta schimbarea, predispuşi la a căuta pretexte pentru hibele noastre, fără curajul de a contrazice făţiş Europa - aici e ca la noi! -, dar lipsiţi în acelaşi timp de forţa de a lăsa tot ceea ce ne ţine ancoraţi în trecutul anti-european. Ca întotdeauna, am ales calea de mijloc: aceea a aşteptării pentru că ni se va da... ceva, indiferent ce va fi acel ceva. Suntem europeni în momentul în care avem curajul să ne asumăm "europenitatea" noastră. Geografia ne ajută. Rămâne o singură întrebare: vom avea curajul să ne înfruntăm Istoria noastră de indecişi?

Sânziana Nicolae este studentă a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti. Cu acest eseu a obţinut locul II - menţiune - la concursul organizat de Fundaţia Culturală Delta, premiat cu Bursa "Alexandru Paleologu".




Cele două texte de mai sus, precum şi cele două ce vor fi publicate săptămâna viitoare, au fost premiate la Concursul anual de eseu premiat cu o bursă in memoriam Alexandru Paleologu. Concursul a fost organizat de Fundaţia Culturală Delta, fiind deschis elevilor şi studenţilor. Tema eseului din acest an a fost: "Cât de europeni suntem?"

În prima fază, Fundaţia Culturală Delta a selectate 38 de eseuri din cele 154 care au îndeplinit condiţiile de participare. Dintre acestea doi membri ai juriului au selectat 12, pe care le-au distribuit tuturor celor din juriu: Neagu Djuvara, Barbu Cioculescu, Ştefan Câlţia, Costică Brădăţan, Toader Paleologu şi Viorel Zaicu. Regretăm faptul că numărul membrilor juriului a fost împuţinat de plecarea dintre noi a lui Gheorghe Ceauşescu. Dumnezeu să-l odihnească.

Lupta a fost foarte strânsă între cei 12 finalişti ("toţi inteligenţi, unii chiar foarte..." a considerat Neagu Djuvara), astfel încât până la urmă câştigătorul a fost desemnat de o menţiune în plus din partea unui membru al juriului.

Cele 12 eseuri din finală au fost:
Sacrul şi profanul în mentalitatea românească - Alina Mihaela Mitel
ROgUE state ≠ stat tâlhăresc - Bianca Drăgan
Cât de europeni suntem? - Andrei Iordache
Cât de europeni suntem? - Andrei Sorescu [locul IV - Menţiune]
Europa şi noi - Sânziana Nicolae [locul II - Menţiune]
La drum! - Anca Ioana Constantin
Cât de europeni suntem? - Alexandra Oniceanu [locul III - Menţiune]
Dincolo de solemnitate - Alex Mihai Păun [Bursa "Al. Paleologu"]
Cât de europeni suntem? - Raluca Negulescu
Meditaţie a unui saltimbanc - Ionuţ Florin Grecu
Cât de europeni suntem? Cele cinci degete de la mâna stângă - Ştefan Pleşca
Cât de europeni suntem? - Radu Grădici

Celelalte eseuri din "finala mică" au fost scrise de: Alexandra Dulău, Daniel Răzvan Barbu, Tiberiu Roşu, Dinu Văcăraşu, Miruna Puiul, Ştefan Turcu, Traian Delca, Andrei Gheorghe, Radu Cristea, Adriana Mutu, Cristina Licuţă, Elena Loreni, Gabriela Nicolescu, Cosmin Gabriel Popa, Daniel Epifan, Daniela Aftenie, Alexandra Florea, Mihăiţă Manole, Rodica Stoian, Roxana Ioniţă, Radu Bores, Octavian Mitroi, Claudia Vlăgea, Cristian Cercel, Irina Roxana Georgescu şi Raluca Neculai.

Juriul l-a desemnat pe cel care va primi bursa "Alexandru Paleologu": Alex Mihai Păun, student la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. Câştigătorul va primi de la preşedintele Fundaţiei, Corneliu Vişoianu, un card bancar cu care va putea ridica lunar, din octombrie 2006 până în iulie 2007, câte 100 EURO. De asemenea, Fundaţia a hotărât să ofere trei menţiuni, constând în cărţi oferite de Editura Albatros. Înmânarea premiului şi a menţiunilor va avea loc în cadrul unui eveniment organizat în cabinetul de lucru al lui Alexandru Paleologu.

Ediţia a II-a a concursului de eseuri va fi lansată în aprilie 2007. Fundaţia Culturală Delta va mai oferi şi alte burse, începând cu anul universitar 2007/2008.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sonia (şi bărbaţii din viaţa ei) (II), Argentina Firuță (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Premianţii taberei creative Scris de tine, Braşov 2019, Autori diverşi (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sonia (şi bărbaţii din viaţa ei) (I), Argentina Firuță (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cum am devenit faşionistă / Good luck!, Crenguța Sandu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gol, Matei Şorodoc (4.7/5 - 12 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Sticla cu cerneală
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer