Colaj: Sebastian, un bursier român la Viena, unde face un MBA în ştiinţe economice (că tot e în trendul european general), cunoscător a cinci limbi străine de circulaţie internaţională, pasionat de vechea civilizaţie elenă, cunoştinţe operare pe calculator, fost sportiv de performanţă, iar restul calităţilor pot fi găsite în interminabilul său Curriculum.
Realia: undeva, într-un alt colţ de ţară, baba Maricica pliveşte stratul de lobodă. Împlineşte în curând 90 de ani şi de când se ştie a prins rădăcini în aceeaşi casă. N-a avut curent electric, chiar dacă a auzit că există şi că majoritatea au: ea n-a avut poate din obişnuinţa de a nu avea sau poate din lipsa banilor.
Vorbim aici de fermoarul de la început, de două forme de prezent aproape paralele. Ţăranul român are conştiinţa prezentului, oricine o are (de la algele verzi-albastre de pe fundul oceanului, până la elefantul din Sri-Lanka), însă prezentul său nu coincide cu prezentul stabilit şi validat în documentele îndosariate cu mare grijă, aşezate în secretere din mahon prin nu-ştiu-ce sală a nu-ştiu-cărei clădiri de interes public. În România, omul simplu (şi majoritar, contrar reveriilor pozitiviste ale unora) este perceput nu ca forţa intrinsecă a unei societăţi, ci ca un element adiacent, care se va adapta din mers europenizării. Să fie aceasta o mare greşeală?
Întrebarea devine, atunci, cu cine şi cu ce aderăm la ţelul nostru suprem, această Europă strălucită, elixir al vieţii prospere şi al tinereţii (aproape) veşnice, asemeni toposului ideal din poveştile "nemuritoare" ale copilăriei noastre? În concepţia celor puţin documentaţi, dar impresionaţi până în străfundurile mecanismului lor raţional, există ideea, aflată în evidentă eroare, că integrarea se poate realiza cu minoritatea, şi nu cu majoritatea. Păşim oare în Europa cu lotul olimpic, cu elitele universităţilor româneşti (al căror vis este să emigreze în SUA sau Canada...), cu intelectualii străluciţi? Veţi spune: desigur! Iar eu voi reformula spunând: Numai cu ei? Ce facem cu ceilalţi, cu... restul de 80%, cu cei "mulţi şi umili"? Vom demara programe educaţionale pentru pensionarii de la sate, pentru băbuţele care vând zarzavat în piaţă?
Vreau oare să spun că România nu se poate alinia la standardele europene? Nu, în nici un caz. Problema e alta, anume că informaţiile despre integrare, torsionate şi prezentate într-o manieră idilică (ornate cu multă frişcă şi cireaşă în vârf), ne-au aruncat într-o halucinaţie rozalie şi sclipitoare, în care nu mai vedem unde ne aflăm. Dacă ar fi să se rupă fermoarul, pe care parte o păstrăm şi, dacă o păstrăm, la ce va mai fi utilă apoi, fără cealaltă jumătate? Şi, în sfârşit, se poate închide fermoarul perfect?
Retorismul nostru steril, teoretica noastră planificare a viitorului pe liniuţe şi sub-liniuţe se aseamănă mai curând cu nefireasca îndeletnicire a unui orb ce-şi alege hainele din dulap pe principiul asortării culorilor. Românii, cu toţi "Sebastienii" lor (menţionaţi mai sus), nu au, din nefericire, simţul realităţii. Realitatea începe indiscutabil din stratul de lobodă, acolo unde pământul grăieşte legende şi dă de mâncare.
Suntem înconjuraţi de această tensiune angoasantă a aderării. "Ne cheamă civilizaţia." Imediat exaltarea generalizată transformă Uniunea Europeană într-un fel de Mecca ce-şi atrage credincioşii. Ceea ce noi nu conştientizăm este că drumul acesta ar trebui străbătut cu frunţile sus, cu speranţa unui discipol, adeseori cu entuziasmul acestuia, dar şi cu decenţa lui.
Sloganul Uniunii Europene este "Unitate în diversitate". Formula nu se referă doar la unitatea internaţională şi interculturală, ci şi la cea din cadrul aceleaşi ţări. În esenţă, structurile organice ale societăţii ar trebui să fie îmbinate indisolubil. Să ne gândim numai la oasele sistemului nostru locomotor, care sunt atât de diferite, şi totuşi articulaţiile funcţionează perfect, fiindcă există anumite legi ale firii pentru armonizare. În cazul unei societăţi, această lege a firii o reprezintă mentalitatea colectivă. Cât despre noi, românii, se pare că suntem un popor al contrastelor, şi încă orbitoare contraste, de formă şi fond, de consistenţă, de culoare, de tot.
România, străbătută dintr-un capăt în celălalt, pare un Turn Babel în variantă modernă, unde motto-ul general este, paradoxal, nemţesc: "Morgen, morgen, nur nicht heute!" (simplificare a "Morgen, morgen, nur nicht heute, sagen alle faulen Leute." - "Mîine, mîine, numai nu azi, asta e ceea ce spun toţi leneşii", n.r.) O amânare paralitică de pe o zi pe alta, ale cărei poveşti naţionale emblematice sunt "Păcală", "Povestea unui om leneş"şi, de ce nu, "Povestea porcului". Nu reduc (din dragoste sinceră pentru ea) literatura română la aceste clişee patologice, ea fiind cu mult mai bogată şi mai demnă de respect. Aici e altceva. Ne surprind perlele din examenele de bacalaureat, dar nu ne gândim că unele opere studiate sunt ele însele nişte perle în sine. Până când minţile viitorilor intelectuali români vor fi iniţiate în ale literaturii cu "Mioriţa" şi "Baltagul"? După părerea mea (şi risc să fiu dezaprobată) aceste blazoane ale spiritului creator autohton ar trebui să se încadreze în categoria lecturilor auxiliare. Din cauza lor, tânărul român are oroare de literatură, de citit, de prezenţa materială a cărţii (ce să mai vorbim de cea spirituală), lipsit fiind de viziunea expansivă spre literaturile universale.
Am realizat această extrapolare a ideii de europenizare pentru a sugera (sau, mai degrabă, a afirma categoric) că educaţia stă la baza dezvoltării. Din momentul în care vom investi timp, energie, minţi şi spirite, bani (mai ales) în învăţământul românesc, ne vom putea considera europeni.
De exemplu, Constantin Noica reuşea să atenueze un dezastru de proporţii conferindu-i o minimă perspectivă: spiritul culturii. Ajungem aici într-o nouă zonă delicată: diferenţa dintre spirit cultural şi "raţiune" culturală. În timp ce spiritul este intuitiv, transcendental, raţiunea se referă la ceva pământesc, deci actual şi potrivit societăţii noastre. Degeaba avem spirit cultural (prezenţa lui este simţită, emanată de fiecare comoară istorică, de fiecare muzeu, de fiecare carte), dacă nu ştim să valorificăm acest spirit printr-un uz al raţiunii (pe care preferăm adesea să-l lăsăm într-o letargie de auto-suficienţă) şi să demonstrăm astfel, pe plan internaţional, adevăratul nostru nucleu incandescent, care există şi palpită. "Cultura" - mai spunea Noica - "este singurul loc în care libertatea este la ea acasă. Cultura e instanţă funciarmente eliberatoare". În România, însă, libertatea a degenerat, devenind un efect al unei democraţii excesive, sluţite parcă până aproape de anarhie. Andrei Pleşu sesizează perfect aspectul: "Această inflaţie a libertăţii echivalează cu suspensia rigorii morale şi, la limită, cu dezordinea etică." Urmarea: prezentul societăţii noastre în câteva fraze de un adevăr irevocabil: "Umanitatea e într-o stare intermediară, e la mijloc. Ea s-a rupt de instinct şi nu e încă în sanctitate. În această condiţie nimic nu o reprezintă mai bine decât cultura. Cultura e cea mai adecvată modalitate de a subzista în condiţia intervalului." Indiscutabil, la noi cultura există, însă nu o percepem ca pe o cale de salvare în sine şi ca pe o caracteristică individual-generală.
Ne mulţumim cu fermoarul nostru stricat, îl mai cârpim pe-aici pe colo, în speranţa utopică de a face concurenţă fermoarelor mondiale perfecte. Din păcate, pentru a dărâma tot ce e putred şi a clădi din nou, deasupra fundaţiei stabile, reprezentată de adevăratele valori culturale româneşti, este nevoie de ceva ce nouă ne cam lipseşte (sau care e abia sesizabil - ca un nufăr aproape mort, scufundat într-o apă prea murdară) şi care se numeşte voinţă. În acest sens, Emil Cioran a scris un text de o cutremurătoare actualitate, "Stil şi eschatologie", publicat în "Calendarul", unde afirma: "Învinuiesc această naţiune de a nu fi putut să depăşească un scepticism vulgar şi de a fi acceptat totul cu o resemnare imbecilă, cu o pasivitate inconştientă, de a nu fi avut curajul absurd al unei eroice afirmări şi, în fine, de a nu fi avut nici o resursă de eroism."
Tot ce se scrie sau se spune despre Uniunea Europeană poate fi făcut cu cele mai frumoase cuvinte, putem să privim tot acest aşa-zis "plan de bătaie" cu o aprobare exasperantă, unde totul apare fără nici o lacună, dar am fi oare atunci un popor cu picioarele pe pământ? Dacă am refuza să vedem incongruenţele, am avea acces la dezvoltare?
Energia consumată în lupta de făurire a iluziilor ar trebui consumată într-un scop mai productiv, şi anume în făurirea unor iluzii adecvate, care să se contagieze în final de "boala realităţii", să devină concretul din care ne sculptăm zilele. Există, deci, o mare diferenţă între iluziile utopice şi iluziile pământene fără de care nu am putea supravieţui, între aspiraţia inconştientă (spre un ţel care se depărtează precum linia orizontului) şi aspiraţia raţională către un scop realizabil. Noi, românii, ne-am apropia de ceea ce presupune un stat european dacă am visa mai puţin şi am trăi mai mult, pentru ca în final să putem ajunge să ne trăim şi visele.
Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem nu este "Cât de europeni suntem?", căci nu Europa ar trebui să ne impună standarde de civilizaţie, ci propria noastră conştiinţă. Întrebarea este "Cât de oameni suntem?", căci a fi om presupune ceva mai mult decât necesităţile fiziologice. Dacă vom ridica privirea ceva mai sus, dacă ne vom scutura genunchii de praful suficienţei de la baza piramidei lui Maslow, vom realiza că "le paradis c'est nous-memes".
Alexandra Oniceanu este elevă la Colegiul Naţional "Petru Rareş" din Suceava. Cu acest eseu a obţinut locul III - menţiune - la concursul organizat de Fundaţia Culturală Delta, premiat cu Bursa "Alexandru Paleologu".
"Nicio singurătate nu e mai mare ca a neamurilor" (Petre Ţuţea, 1990) |
Da, iată-ne singuri ca întotdeauna, singuri şi împovăraţi de responsabilitatea de a fi noi înşine, gata să lăsăm pe oricine altcineva să gândească, să aleagă pentru noi, gata să trăim prin intermediari, indirect, visul propriei noastre existenţe, ca oameni, ca popor. Iată o mare de oameni cu simţul realităţii atrofiat, stăpâniţi de o frică imensă şi iraţională, frica de a fi ei înşişi, de a pune punct unei mascarade înjositoare, prelungibilă ad infinitum, la o adică, fiindcă - de ce nu? - au ajuns să se identifice cu acest rău. Un rău care îi face să se iubească pe ei înşişi, chiar fără ca ei să ştie cine sunt de fapt.
După o jumătate de veac în care realitatea imediată a fost trecută prin filtrul unei utopii care a făcut din alb negru şi din mizerie primul pas către iluminarea spirituală a "omului nou", românii au păşit în lumina realităţii, libertăţii, cu ochii mijiţi, pe jumătate închişi. Aflaţi în imposibilitatea de a distinge detaliile, ei au considerat că noua lume este plată, lipsită de adâncime, un loc călduţ şi stabil, potrivit unei convalescenţe care să aducă în final nu o însănătoşire, ci o continuare a iluziei vătămătoare. Dacă retroactiv suntem în stare să trăim în simbioză cu utopia, doar de dragul evitării unor procese de conştiinţă, iată-ne acum gata să îmbrăţişăm mirajul Europei, să ne simţim ca acasă şi, în continuare, să ne simţim noi înşine, "români", în spatele unei măşti unde nimeni nu ne va zgândări şi ne va lăsa în continuare în mrejele somnului.
Şi în definitiv, nimeni nu are să ne tragă de guler. În esenţă, suntem europeni, iar noua identitate se potriveşte cu modul în care vibrăm, în care percepem realitatea, în care ne trăim destinul ca popor şi ca oameni. Însă trăim noi oare într-o realitate comună cu cea a Europei? Dacă noi trecem printr-o criză a valorilor şi nu găsim înlăuntrul nostru, în straturile definitorii ale conştiinţei naţionale, nimic cu care să ne mai identificăm, ce ne-ar face pe noi să credem că Europa, cu care ne asemănăm chipurile atât de mult, ar ascunde valori eminamente diferite în adâncul său? Realitatea Europei este compatibilă cu realitatea noastră doar în măsura în care avem curajul să tragem o linie şi să facem suma a ceea ce însemnăm cu adevărat. Ne e frică de o incompatibilitate sau de ideea de responsabilitate faţă de o valoare pe care va trebui să ne-o asumăm?
Cert este că în acest moment nu mai avem un sistem de valori în care să încadrăm valenţa "europeană". Am pierdut, cum am mai spus, simţul, măsura realităţii şi, odată cu ea, ideea de încadrare între nişte limite şi limitări care stabilesc cine suntem noi de fapt.
Dacă viteza cu care noi ne îndreptăm (cu adevărat) spre Europa şi idealurile spre care tindem ca popor, în general ar fi puse pe o axă, iar ataşamentul faţă de limitările şi limitele noastre pe o alta, ne-am regăsi aproape de origine, la polul dragostei necondiţionate faţă de ce ne zăgăzuieşte evoluţia, ţinuţi în loc de tarele pe care le luăm în braţe şi le invocăm ca scuze, ca alibiuri. Însă scuzele pe care le prezentăm pentru înapoierea noastră nu au cum să ne reprezinte; limitele şi limitările trebuie să fie de substanţă şi să permită evoluţia în cadrul lor. Cum am putea noi evolua în spatele unui paravan ca "românii sunt hoţi" sau "românii sunt indolenţi"? De ce ne asumăm, bunăoară, atunci când vine vorba de imaginea noastră în ochii altora, imaginea unei ţări care se poate mândri doar cu un trecut fabricat (vezi cazul Dracula), de care nici noi nu putem fi mândri cu adevărat decât dacă ne amăgim, încă şi încă odată?
Ideea că realitatea nu mai este absolută, că nu mai trăim în realitate, ci într-un simulacru, o regizare mentală a realităţii aşa cum am vrea noi să fie, să o vedem, este perfect adevărată în România tranziţiei. Dacă înainte eram amăgiţi, minţiţi pe faţă în legătură cu ceea ce toţi ştiam a fi adevărat sau nu, acum, în democraţie, cunoaştem plăcerea de a ne droga singuri, de bunăvoie, prin propria voinţă şi cu propriile mijloace (căci noi suntem poporul!) cu impresii şi senzaţii la alegere, construind în jurul nostru un dig prin spatele căruia să treacă pe neştiute istoria, ceilalţi. Dacă la început eram încă pe deplin conştienţi de perpetuarea artificialului, non-realităţii, acum, dacă am avea curajul să dărâmăm miturile şi imagistica de producţie proprie, am regăsi nu un mare vid, ci substratul nealterat, ţinut mereu "în conservare", de europeni. Însăşi "Tranziţia" e iluzia unei schimbări, a unei diluări a relelor trecutului pentru a le face pe cele ale prezentului mai uşor digerabile.
Nicio singurătate nu este mai mare ca cea a propriilor noastre miraje, ca cea a realităţilor paralele în care nu numai noi, ci şi Europa, ne-am cufundat. Ce mai înseamnă pentru noi Europa, în definitiv, dacă suntem incapabili să percepem ideea de apartenenţă, dacă reducem totul la "singuri împreună"?
Suntem europeni, deci, în măsura în care simţim durerea de a fi angrenaţi într-o iluzie şi dorim să aplicăm la scara neamului dinamica socială a cunoaşterii celuilalt. Putem privi evoluţia culturală, convergenţa spre acest ideal al "europenismului" ca pe un sistem de ecluze. O ecluză are rolul de a aduce la o înălţime potrivită, egală, două segmente de canal. De ce nu, prin analogie putem spune că noţiunea de Europa poate fi un numitor comun pentru mai multe culturi individuale, ecluza fiind o limită, iar idealul final întruchipat de nivelul mării - limitarea supremă: esenţa europeană, bedrock-ul, piatra-mamă la care ar ajunge oricum apele şi în lipsa ecluzelor, însă mai tumultuos - şi totuşi... mai puţin tumultuos decât am crede. Sedimentele, reziduurile pe care apele istoriei le cară cu ele, superficialitatea fiecărui popor în parte dezmembrată, prejudecăţile şi ostilitatea, toate înfundă drumul către nivelul mării. Uitându-ne chiar la noi înşine, nu ar fi greşit să considerăm idealul de "european" într-o accepţiune absolută sau arhetipală o mare greşeală. Dincolo de mâlul adunat de mii de ani de curgere a apei, piatra-mamă nu se mai vede. Viziunea noastră asupra europeanului, un şir de clişee imposibil de întrunit într-o singură cultură, riscă să ne afecteze. Într-o Europă a singurătăţilor, cine ne va demonstra nouă că lucrurile stau altfel decât ne-am obişnuit să credem?
În pericol să devenim chiar noi o sumă imposibilă de stereotipii, numai de dragul de a fi "europeni", ratăm cu totul esenţa ideii: dacă Europa a ajuns să fie o sumă de singurătăţi, ce le poate lega în afară de sursa lor? Şi iată-ne europeni prin singurătate, prin acelaşi mâl ajuns în aceeaşi ecluză a istoriei, europeni prin substratul care ne-ar permite să facem eroarea fatală să ne raportăm la un ideal atât de vag încât nu are o încarnare proprie. Atât de vag încât, în definitiv, ar servi doar ca încă o mască, un mecanism prin care ne-am eschiva de responsabilitatea de a fi noi; într-un final, ne-ar face să încetăm a mai fi altceva decât un etalon pentru distopia unităţii, dizolvării în unitatea anonimă, oarbă, la care visăm cu atâta (aparentă) ardoare.
Sloganul de facto al realităţii imediate, în definitiv, ar fi unitate în singurătate, o singurătate care, prin rădăcinile ei, reuşeşte să treacă dincolo de diferenţe mai mult sau mai puţin superficiale, de tabere adverse şi bariere culturale. Pentru că la fel cum în Europa divizată se suferea de ambele părţi ale Cortinei de Fier din cauza fracturii, la fel şi noi, europenii, simţim solidaritatea involuntară la care ne îndeamnă prăbuşirea ecluzelor, astupate aproape cu totul de mâlul unei istorii care nu poate decât să se precipite în continuare.
Europeni? Doar în măsura în care ştim să ne pregătim pentru ieşirea din matcă.
Andrei Sorescu este elev în clasa a X-a la Colegiul Naţional "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. Cu acest eseu a obţinut locul IV - menţiune - la concursul organizat de Fundaţia Culturală Delta, premiat cu Bursa "Alexandru Paleologu".
Cele două texte de mai sus, precum şi cele două ce vor fi publicate săptămâna viitoare, au fost premiate la Concursul anual de eseu premiat cu o bursă in memoriam Alexandru Paleologu. Concursul a fost organizat de Fundaţia Culturală Delta, fiind deschis elevilor şi studenţilor. Tema eseului din acest an a fost: "Cât de europeni suntem?"
În prima fază, Fundaţia Culturală Delta a selectate 38 de eseuri din cele 154 care au îndeplinit condiţiile de participare. Dintre acestea doi membri ai juriului au selectat 12, pe care le-au distribuit tuturor celor din juriu: Neagu Djuvara, Barbu Cioculescu, Ştefan Câlţia, Costică Brădăţan, Toader Paleologu şi Viorel Zaicu. Regretăm faptul că numărul membrilor juriului a fost împuţinat de plecarea dintre noi a lui Gheorghe Ceauşescu. Dumnezeu să-l odihnească.
Lupta a fost foarte strânsă între cei 12 finalişti ("toţi inteligenţi, unii chiar foarte..." a considerat Neagu Djuvara), astfel încât până la urmă câştigătorul a fost desemnat de o menţiune în plus din partea unui membru al juriului.
Cele 12 eseuri din finală au fost:
 Sacrul şi profanul în mentalitatea românească - Alina Mihaela Mitel
 ROgUE state ≠ stat tâlhăresc - Bianca Drăgan
 Cât de europeni suntem? - Andrei Iordache
 Cât de europeni suntem? - Andrei Sorescu [locul IV - Menţiune]
 Europa şi noi - Sânziana Nicolae [locul II - Menţiune]
 La drum! - Anca Ioana Constantin
 Cât de europeni suntem? - Alexandra Oniceanu [locul III - Menţiune]
 Dincolo de solemnitate - Alex Mihai Păun [Bursa "Al. Paleologu"]
 Cât de europeni suntem? - Raluca Negulescu
 Meditaţie a unui saltimbanc - Ionuţ Florin Grecu
 Cât de europeni suntem? Cele cinci degete de la mâna stângă - Ştefan Pleşca
 Cât de europeni suntem? - Radu Grădici
Celelalte eseuri din "finala mică" au fost scrise de: Alexandra Dulău, Daniel Răzvan Barbu, Tiberiu Roşu, Dinu Văcăraşu, Miruna Puiul, Ştefan Turcu, Traian Delca, Andrei Gheorghe, Radu Cristea, Adriana Mutu, Cristina Licuţă, Elena Loreni, Gabriela Nicolescu, Cosmin Gabriel Popa, Daniel Epifan, Daniela Aftenie, Alexandra Florea, Mihăiţă Manole, Rodica Stoian, Roxana Ioniţă, Radu Bores, Octavian Mitroi, Claudia Vlăgea, Cristian Cercel, Irina Roxana Georgescu şi Raluca Neculai.
Juriul l-a desemnat pe cel care va primi bursa "Alexandru Paleologu": Alex Mihai Păun, student la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. Câştigătorul va primi de la preşedintele Fundaţiei, Corneliu Vişoianu, un card bancar cu care va putea ridica lunar, din octombrie 2006 până în iulie 2007, câte 100 EURO. De asemenea, Fundaţia a hotărât să ofere trei menţiuni, constând în cărţi oferite de Editura Albatros. Înmânarea premiului şi a menţiunilor va avea loc în cadrul unui eveniment organizat în cabinetul de lucru al lui Alexandru Paleologu.
Ediţia a II-a a concursului de eseuri va fi lansată în aprilie 2007. Fundaţia Culturală Delta va mai oferi şi alte burse, începând cu anul universitar 2007/2008.