Pierrot

Eu nu cânt. Oamenii însă mă aud cântând. În special copiii. Umblu străin prin oraş. Caut priviri. În noaptea aceasta a plouat, blocurile, casele, maşinile, trotuarele, copacii s-au micşorat, s-au înnegrit. Dimineaţa am dat nas în nas cu o privire verde-albăstruie, îmbrăcată cu un palton roşu. Roşu! Mă fascinează culoarea asta. Mâinile mele nu-s niciodată roşii. Spun unii copii că am gura roşie, dar eu nu ştiu. Am găsit odată un creion colorat în buzunarul de la haină, probabil că mi-l strecurase o fetiţă căreia îi povestisem despre acele de brad. L-am ţinut cu teamă în mână, am întors buzunarul apoi pe dos: nu se murdărise. Apoi mi-a venit o idee şi, cu sete, am apropiat vârful creionului de pantalonul alb şi-am tras. Nimic. Vârful roşu nu lăsa nici o urmă. Mi-am scris în palmă atunci şi-am încercat să mă şterg pe haină. Nimic.

Şi-acum privirea aceasta albăstruie cu palton roşu. Dacă ea ar fi mama mea, oare aş putea purta şi eu roşu? Pare destul de raţională purtătoarea ochilor acestora frumoşi, s-ar putea să-mi spună ca băieţeii nu poartă astfel de culori... Dar sunt sigur că măcar un pulover cu o inimioară mică roşie m-ar lăsă să port. Poate chiar l-aş găsi sub bradul de Crăciun, împachetat frumos!

M-a atins! A trecut pe lângă mine plutind... ca o regină şi m-a atins! Şi-a dat mănuşa jos, şi-a lăsat degetele să îmi treacă peste umăr. Mi-a zâmbit; în acelaşi timp părea puţin uimită, după care a şoptit, fără să se aplece măcar: Ştii că ţi-ai murdărit hainele, Pierrot?

Am luat-o la fugă. Nu mai vreau roşu. Nu mai vreau nici albastru, nici verde-albăstrui măcar. Hainele mele sunt albe-albe. Eu sunt Pierrot şi copiii mă aud cântând şi mă ating cu mânuţele lor când trec pe lângă ei. Ei sunt toate culorile curcubeului, iar degetele lor sunt de cele mai multe ori murdare de mâncare, de praf, de pământ, dar eu am încercat tot ce se poate... tot alb rămân. Ei râd în hohote. Într-o zi voi învăţa şi eu să râd, ştiu sigur. Chiar dacă porţile raiului îmi sunt închise, ştiu că odată şi-odată colţurile gurii se vor întinde singure în sus, trupul îmi va fi zgâlţâit ca de un cutremur, lumea va începe să se coloreze ca un balon de săpun, şi voi fi şi eu un copil la fel ca toţi ceilalţi, cu acelaşi acoperiş sub care să mă trezesc în fiecare dimineaţă, cu o pijama din bumbac, cusută de mama la guler...

M-am întors în dimineaţa aceea, demult, şi am dat să intru. Mă iubiseră toţi copiii, mă atinseseră: eu atât de alb, hainele lor atât de colorate şi pline de pete. Şi-atunci m-au oprit la poartă şi au strigat: hainele tale au pete negre, du-te, fugi, caută...

Umblu acum şi cânt. Noaptea mi se scurge de pe umeri ca o apă, caut hohotul de râs care mă va duce din nou pe poarta deschisă, cu hainele mele alb, negru, şi toate culorile curcubeului. Mâinile copiilor nu murdăresc...

Eu nu sunt alb, sunt Pierrot, şi raiul e-al meu printr-un zâmbet.*

---

* Spune o legendă că într-o zi de iarnă la poarta raiului a fost găsit un băieţel dezbrăcat. Din binecuvântarea Sfântului Petru, zăpada de pe trup s-a transformat în haine albe, strălucitoare. Botezat Pierrot, micuţului i-a fost oprită joaca alături de ceilalţi copii, dincolo de poarta Raiului. Încălcând însă această regulă, hainele lui au căpătat pete negre, acolo unde era atins de copii. De atunci, porţile Raiului i-au fost închise pe vecie.

Eu cred însă că nu există haine cu adevărat albe predestinate şi că râsul copiilor îl va duce înapoi în rai...