Sunetul sirenelor

- Au bombardat gara! auzeam.

Nu era posibil. Abia plecasem de acolo. Mulți oameni în gară, strigăte, grabă, vânzoleală, praf. Doamne, ce mult praf! Îmi intrase în ochi, pălăria era gri acum. Îl simțeam și pe buze și gâtul îmi ardea. Mă întorsesem acasă cu pantoful stâlciat și un deget deja se învinețise. Plecasem cu bicicleta să-l văd la tren înainte să se urce în el și în vâltoarea aceea, în spaimele mele, uitasem bicicleta. Abia când, la întoarcere, am ajuns aproape de bloc, mi-am adus aminte de ea și-am ezitat dacă să mă întorc să o iau sau nu.

Zgomotul asurzitor al sirenelor mă zăpăcise. Nu știam ce să fac. Eram chiar în fața blocului, locuiam la etajul unu, nu era mult până la fotoliul din apartamentul meu unde, în inconștiența mea, credeam că îmi găsesc adăpost. Apucasem să urc câteva trepte, când un alt zgomot puternic se auzi chiar în apropiere. Geamurile se sparseră și pământul vibră puternic. M-am întors imediat în stradă. Nu departe, o trombă uriașă de praf se înălța și mi-am dat seama că biserica fusese prima bombardată. La două blocuri distanță de al meu. Lumea fugea, se îndreptau toți spre dreapta, către un bloc mai înalt decât cel în care locuiam eu și nu înțelegeam de ce. Nu înțelegeam de ce bombe, de ce praf, de ce război, de ce praf, de ce strigăte, de ce tren, de ce el în gară. Am început și eu să alerg, dar în direcția contrară. Un vâjâit îmi trecu pe la ureche și o altă explozie apropiată se auzi. Înlemnii pe loc, nu știam unde să mă duc și-mi apăsam urechile în neștire, clipind des și scuipând praf.
- Du-te la adăpost, nebuno! îmi strigă un bărbat sprijinit de zidul unei case și arătându-mi direcția spre care toți fugeau. Du...

Nu apucă să termine, explozia următoare îi prinse strigătele sub dărâmături. Am început să fug, să fug în neștire, nu spre adăpostul spre care toți alergau, ci înapoi, spre gară. Pălăria îmi zburase de pe cap și părul lung îmi plesnea fața. În nebunia mea fugeam tocmai în direcția greșită. Când auzii strigătele "au bombardat gara!" am știut că acolo trebuia să ajung. Pe moment, nici nu știam de ce alerg într-acolo, dar ceva adânc și neiertător mă îndemna să fug acolo. O ață, ca o sfoară, mă atrăgea înspre gară. Alergam cu gura deschisă, respirând praf și tușind și, la un moment dat, când m-am sprijinit de fostul chioșc de unde îmi cumpăram covrigi calzi când mergeam la serviciu, mi-am amintit de bicicletă. Am crezut că înțeleg de ce acel gând mă îndemna cu atâta strășnicie să mă îndrept spre gară: ca să-mi recuperez bicicleta. Geamul chioșcului era spart și pe tejghea mai erau patru covrigi. Nu aveam geanta la mine, abia acum mi-am dat seama că-mi dispăruse și ezitam dacă să iau un covrig neplătit.
- Ia, cucoană, nu te fandosi! îmi strigă un copil. Cui să mai plătești pe urgia asta?

Îmi fu rușine de înțelepciunea copilului și naivitatea mea, așa că am luat unul, iar pe ceilalți trei i-am dat copilului. Nu mai alergam acum, doar mărisem pașii și luam, din când în când, o îmbucătură din covrigul tare. Nu mai mâncasem de aseară. Aseară, când fusesem cu el în parc. Și omul cu flașneta ne cânta numai nouă, și papagalul omului flutura bucuros din aripi când îi dădeam câte o fărâmă din pateurile calde, cu gust de lacrimi, pe care el le cumpărase pentru mine. El...

Brusc, mă opresc. Doamne... Scuip pe jos îmbucătura de covrig căci căpătase, din senin, un gust metalic. Un fier roșu îmi trece prin inimă și abia acum, încovoiată în mijlocul străzii, îmi dau seama de ce simțeam nevoia aceea cumplită să mă întorc la gară. Nu, nu pentru blestemata de bicicletă, Doamne, ci pentru el! El! Stomacul mă doare, dar mă ridic și-mi reiau fuga. "Doamne, fă să fie în tren, să fie teafăr, să-l văd acolo, fă să fie pe bancă, undeva, dar să fie! Jur, jur că am să țin toate posturile, jur că am să plătesc covrigul ăsta, jur că a să o caut pe Getta și am să o ajut, jur să fac orice, orice fac, dar fă să fie el bine! Să fie în gară, să mă aștepte, să-mi facă cu mâna, Doamne, fă să fie acolo!"

Încă câțiva metri și ajung. Un cordon de jandarmi tocmai plecase de acolo și, dincolo de ușile mari care, ciudat!, rămăseseră în picioare, pătrund. Din gară nu mai rămăseseră decât cioburi, bucăți mari de sticlă și de tablă, becuri, sticle, haine rupte, bănci și scaune dezmembrate. Nu am realizat că trupurile celor uciși fuseseră luate până să ajung eu. Eu nu mă uitam decât după o mână, mâna lui, fluturând voioasă și strigându-mi "Eva, hai acasă!". Nu era. Băncile erau rupte, nu avea unde să mă aștepte. O iau de-a lungul șinelor, mai departe, mulți, mulți metri mai departe, unde trenul în care el se urcase zăcea răsturnat. "Uite, uite vagonul!", aproape că am strigat când l-am recunoscut, era pictat mare, cu albastru, cifra 8 pe el. Am recunoscut și geamul, sau ce rămăsese din el. Al doilea, de la locomotivă. Caut, mă uit, mă cațăr, mă mănâncă fața, mă șterg și-mi dau seama cu surprindere că plâng. Și nu pot să mă opresc, dar tot caut.

La un moment dat, obosită, reiau drumul înapoi, de-a lungul șinelor, către rămășițele gării. Mi-am găsit bicicleta. Supraviețuise! Și cu un pui de zâmbet chinuit, m-am urcat pe ea. Am lăsat în spate un mare nimic. Nu știam unde merg. Plângeam, sughițam și fredonam "drum bun, drum bun, toba bate, drum bun, bravi români!". Către un alt nimic mă îndreptam acum, căci rămăsesem singură, singură într-o lume care se prăbușea în jurul meu și în care, nu se știe de ce, mi se permisese să supraviețuiesc.
"Cu sacul legat în spate, cu armele-n mâini..."