Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Portrete

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Coincidenţe enigmatice [Iosif Naghiu]


Gelu Vlaşin

08.11.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
IN MEMORIAM Iosif Naghiu


Nu poţi înainta în cultură dacă nu ai în urmă o gradină cu statui - afirma dramaturgul Iosif Naghiu care iubeşte în egală măsură teatrul şi cinematografia. S-a născut la 11 martie 1932, în Bucureşti.
Absolvent al Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, a scris peste 20 de piese de teatru, care au cunoscut montări scenice în ţară şi în străinătate, care au fost distinse cu numeroase premii, a scris scenarii de film (Luchian) şi de televiziune (Capul de zimbru, după Vasile Voiculescu).

Când era mic, se furişa în sala de proiecţie de mai multe ori pentru a vedea un film, îndrăgostit de tot ceea ce însemnă vizual, construcţie, scenariu, teatru. A copilărit în Fundeni - cartier mărginaş al Bucureştiului, unde i-a avut prieteni, printre alţii, pe regizorul Andrei Blaier şi pe poeţii Romulus Vulpescu şi George Astaloş. Se jucau împreună ca în filmele mexicane, la gârla, în nămol, printre bivoli şi lipitori, iar când îi apuca foamea, furau varză din grădinile de pe malul lacului. Cu aceiaşi prieteni a făcut şi Liceul Catolic Sfântul Andrei, perioadă care avea să-i marcheze definitiv existenţă.

Tinereţea lui Iosif Naghiu a fost una extrem de agitata. A fost baschetbalist de performanţă şi a jucat în Divizia A la echipe renumite precum Flamura Roşie şi Steaua. Mai târziu a devenit antrenor de volei şi a terminat un institut de grafică publicitară.
Foarte interesant, cel care avea să devină dramaturgul Iosif Naghiu a debutat literar cu versuri în revista Luceafărul, o data cu poeţii Nora Iuga, Constantin Abăluţă, Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu şi Constanţa Buzea. În 1962, avea deja pregătit un volum de poezii, pe care a renunţat să-l mai publice pentru că ajunsese să nu-i mai placă. Îşi face debutul în cele din urmă în 1968, cu volumul Teama de pasări, iar în paralel începe să scrie teatru.

De la poezie la dramaturgie a trecut din mai multe motive: întâi pentru că, la un moment dat, citindu-şi versurile în faţa unor colegi, aceştia au afirmat că mai trebuiau să fie puse în text doar câteva nume de personaje pentru ca acesta să devină teatru; pe urmă fiindcă simţea nevoia unei alte organizări decât în poezie, dramaturgia având din acest punct de vedere o construcţie mult mai amplă, mai solida, o arhitectura uneori grandioasă.

Tot în 1968, debutează cu teatru scurt în acelaşi Luceafărul, piesa Celuloid fiind pusa ulterior în scenă la Teatrul Nottara, care-l avea director pe dramaturgul Horia Lovinescu. Piesa era o parabolă despre drogul vizual - filmul - o capcană în care cădeau cei care fugeau de realitate. Un an mai târziu, o altă piesa, Absenţa, avea să fie jucată pe scenă Teatrului Giuleşti, în regia lui Dinu Cernescu şi cu o distribuţie de prim rang.

Dar marele succes vine după apariţia primului volum de teatru, intitulat Autostop, când piesa Gluga pe ochi este pusa în scenă la Teatrul Bulandra, în regia lui Valeriu Moisescu şi în interpretarea regretatului mare actor Toma Caragiu. Această parabolă, comică, a intelectualului agresat de forţele întunericului, avea să fie jucată de peste 60 de ori cu sălile pline, bucurându-se de un succes enorm, până în momentul interzicerii ei, în 1971, când regimul comunist a declanşat o ampla acţiune de intimidare a scriitorilor care nu se conformau "societăţii socialiste multilateral dezvoltate". În urmă unui articol de o pagină în ziarul Scînteia, semnat de redactorul şef de atunci Nicolae Dragoş, în care Iosif Naghiu era criticat vehement, Gluga pe ochi a fost interzisă, iar pentru tânărul dramaturg a început calvarul izolării.

Din 1971 până în 1990, doar trei piese i-au mai fost puse în scenă, iar autorul, care a refuzat să între în partid, nu s-a mai putut angaja la nici o redacţie şi la nici o editură. Obligat de împrejurări, s-a refugiat în lumea scrisului, cu speranţă că, într-o bună zi, ceva se vă schimbă şi în România.

Unul dintre textele la care ţine foarte mult este A treia caravela, care s-a jucat la Teatrul Odeon acum câţiva ani - o piesa despre descoperirea Americii, dar într-o cheie inedită, pentru că personajul principal nu este Columb, ci Martin Alonso Pinzon, unul dintre comandanţii caravelelor, care se răzvrăteşte la un moment dat şi pleacă împreună cu marinarii de pe vasul lui în căutarea Ţării de Aur , motivând la întoarcere că de fapt corabia lui s-a rătăcit. Iosif Naghiu forţează toate evidenţele: în piesa lui, descoperitorul Americii este Alonso Pinzon, nu Cristofor Columb.

El crede că, de-a lungul timpului, s-au petrecut câteva coincidenţe. Columb a trebuit să aştepte 10 ani edictele de pornire spre Lumea Noua din partea Reginei, Iosif Naghiu a trebuit să aştepte tot 10 ani până când piesa A treia caravela a fost pusa în scenă; a primit două premii ale Uniunii Scriitorilor la interval de 10 ani (1983 şi 1993) şi două premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, tot la interval de 10 ani (1974 şi 1984).

Dramaturgul Iosif Naghiu este secretarul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti de mai mulţi ani, reuşind să redreseze această instituţie şi să demonstreze reale calităţi manageriale. Crede că fenomenului nostru teatral îi lipseşte sufletul şi este dezamăgit de ceea ce se întâmplă cu dramaturgia românească actuală, care a intrat într-un con de umbra datorat dezinteresului regizorilor faţă de autorii români, constatând ca în ultima vreme teatrele au tendinţa de a deveni un fel de firme particulare cu scopul de a obţine numai foloase băneşti şi nicidecum în folosul promovării culturii naţionale. Dar scrie în continuare teatru fiind convins că într-o bună zi se vă schimbă ceva.


Mi-aţi scormonit toate ungherele vieţii şi morţii, nu v-aţi temut să scormoniţi până şi în tainiţele cele mai ascunse ale trecutului meu, unde şi mie mi-a fost ruşine să mai privesc. N-am zis nimic. Dar până şi absurdul acesta are o limita, deşi, dacă mi-aduc bine aminte, chiar eu am teoretizat ideea ca lumea contemporană ţine parcă neapărat să demonstreze, o dată mai mult, că pretutindeni aparenţele pot să înşele, că nu tot ceea ce apare ca adevărat reprezintă într-adevăr, adevărul.

( Max - Gluga pe ochi, piesă în două acte)


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer