Energiile cosmice [Anca Parghel]

Anca Parghel


În Bucovina - Câmpulung Moldovenesc, în plin peisaj montan, există o zonă despre care se spune ca ar avea energii cosmice, în apropierea Pietrelor Doamnei din munţii Rarău, care s-ar constitui într-un fel de centru energetic al Europei, aici fiind înregistrat, de către specialişti, un magnetism foarte puternic. Probabil din această cauză Anca Parghel se simte încărcată de energie, ori de câte ori se reîntoarce pe meleagurile natale. Moştenind de la mama ei o voce îngereasca, splendidă şi plină de armonie, Anca Parghel se consideră foarte aproape de copilărie deşi preferă să nu-şi mai aducă aminte de ea pentru că nu a fost comparabilă cu aceea a vedetelor care fac tot felul de declaraţii prin ziare şi reviste. Rămasă numai cu mama, de la o vârstă foarte fragedă, Anca Parghel îşi aminteşte de un tată care nu a reuşit să o înţeleagă şi care nu a putut să intuiască extraordinarele aptitudini muzicale cu care a fost înzestrată. Şi cu toate acestea a fost o copilărie lipsită de griji, deşi în familie se trăia foarte modest şi foarte simplu, aceste lucruri reuşind mai târziu să contribuie la formarea unui foarte acut simţ al adaptabilităţii al cântăreţei de jazz care a reuşit să impresioneze întreaga Europă.

Anca Parghel susţine că a reuşit să întâlnească la momentul oportun un om care a susţinut-o permanent, până în ziua de astăzi, şi care este soţul ei - pictorul Virgil Parghel, pe care l-a întâlnit cam pe la vârsta de 14 ani. Născută în zodia Fecioarei, Anca Parghel a fost apreciată încă de la vârsta de 3 ani, când susţinea recitaluri în faţa părinţilor care, nu întotdeauna aveau dispoziţia necesară pentru a participă la concert, dar lucrurile au început să devină serioase atunci când fetiţa a fost invitată să cânte la radioul local. Şcoala a fost un factor stimulator pentru micuţa artistă, îndrăgostită de carte şi de muzică, deşi posibilităţile financiare ale familiei erau destul de reduse în scurt timp avea să devină o celebritate locală, fiind invitată să cânte la toate manifestările artistice din zonă. La 10 ani a început să compună iar la 11 ani participă deja la concursuri naţionale unde cântă arii din opere celebre. În orice loc s-a deplasat a întâlnit exact oamenii de care acea nevoie, asta şi pentru că era o persoană de încredere, foarte deschisă şi foarte sociabila.

Evenimentul important care i-a marcat existenţă s-a petrecut la vârsta de 14 ani, odată cu plecarea din Câmpulung Moldovenesc la Iaşi, la liceul de muzică unde avea să-l cunoască pe viitorul soţ, Virgil Parghel, pe atunci elev la liceul de artă plastica. S-au îmbinat astfel trei elemente existenţiale; talentul, şcoala şi dragostea. Iniţial fără implicaţii sentimentale (Ea - model, El - pictor) relaţia lor s-a transformat într-o poveste de dragoste cu bătaie lungă, din care au rezultat doi copii - Ciprian şi Tudor, extrem de talentaţi, care urmează cu paşi repezi, carieră artistică a mamei lor.

Contactul cu jazul avea să marcheze definitiv existenţa întregii familii, propulsând-o într-o lume nouă şi foarte interesantă. Aceasta s-a întâmplat prima oară la Iaşi, după examenul de la Conservator, atunci când Anca Parghel avea să-l întâlnească pe Tuntu - Ioan Baciu Junior, care avea să-i schimbe destinul. Deşi făcea canto, Anca Parghel cocheta deja cu muzică jazz, chiar dacă nu cunoştea încă suficiente date despre aceasta. Cu Tuntu avea să lucreze serios, să asculte multă muzică jazz, să înveţe despre acest gen de muzică, faţă de care simţea o atracţie irezistibilă. Astfel a descoperit diferenţele dintre muzică clasică şi muzica jazz. Prima, te ajută să te ordonezi, să interpretezi partiturile, să-ţi formezi o atitudine stilistică variată, în timp ce a două, jazzul, este o muzică de creaţie, este un factor determinant pentru spiritul creativ, dornic de a-şi depăşi propriile limite. Improvizaţiile acustice pot provoca un stimul cerebral extrem de puternic. Tuntu - Ioan Baciu Junior era pe atunci un tânăr de doar 17 ani, înzestrat cu un talent muzical uluitor şi încurajat de un tată - celebru şi el, dirijorul Ioan Baciu. De altfel, în cele din urmă, Tuntu a plecat în Suedia, unde s-a şi stabilit. Pe atunci era foarte greu să ajungi la informaţie, indiferent de tipul ei şi, probabil, din această cauză reuşeau numai cei care ştiau să lupte cu adevărat. Anca Parghel a demonstrat că ştie să lupte cu adevărat. Dovada stă cariera ei strălucită, atât în ţară unde s-a remarcat încă din adolescenţă, dar mai ales în străinătate, unde concertele ei sunt foarte apreciate. Pianistă desăvârşită, înzestrată cu o voce de-a dreptul impresionantă, pedagog şi profesor, mamă şi soţie, Anca Parghel ştie că muzica însemnă viaţă iar viaţă înseamnă, până la urmă, un lung şir de renunţări şi sacrificii. Ajunsă în Belgia, în urmă unor concursuri foarte dificile, pentru un post de profesoară la Conservatorul din Bruxelles şi Leuven, Anca Parghel, asemenea tuturor celor care iubesc ţara în care s-au născut, simte că locul ei este aici, în România, deşi, condiţiile pentru un artist sunt de-a dreptul deplorabile. Născută în 1957 la Câmpulung Moldovenesc, absolventă a Liceului de Muzică şi a Conservatorului din Iaşi, Anca Parghel a concertat în Belgia, Austria, Anglia, Elveţia, Polonia, Cehia, Olanda, Germania, Franţa, etc.; a realizat 13 albume de muzică jazz şi a colaborat cu mari muzicieni printre care: Peter Herbol, Paolo Radoni, Larry Coryell, Norma Winstone, Tzeimer Bergali şi alţii. Fiind solicitată foarte rar pentru a concerta în România, Anca Parghel, îngroaşă astfel, rândurile artiştilor de cea mai înaltă clasă, care trăiesc în occident şi pe care i-am uitat sau mai bine spus ne prefacem ca i-am uitat.


Bineînţeles că am reuşit să plec în Belgia în urmă câştigării unui concurs dar formalităţile au durat atât de mult încât bieţii belgieni regretau că m-au ales pe mine şi n-au ales-o pe franţuzoaică. Dar ei mă vroiau cu tot dinadinsul pe mine aşa că a început un război al nervilor. Normal că am ajuns în cele din urmă cam pe la jumătatea anului universitar când toţi studenţii erau disperaţi că nu la mai vine profesorul.
Şcoala românească scoate serii de instrumentişti foarte buni dar nu ştiu ce vor face toţi aceştia. Probabil că vor umple occidentul. Pentru că noi avem o mare bogăţie. Suntem producători de valori. Şi acolo în occident valorile sunt recunoscute şi apreciate.

( Pe limba scriitorului - Cotidianul - 5 ian. 2001)