Complexul de claustrofobie [Ioan Es. Pop]

Ioan Es. Pop


În satul Vărai din Maramureş tradiţiile se păstrează cu sfinţenie din moşi-strămoşi. Sărbătorile de iarnă aduc cu ele pluguşorul, capra, irozii, ursul, mascaţii şi tot soiul de alte ciudăţenii mai ales pentru cei care poposesc pentru prima oară pe plaiurile maramureşene. Sătenii încă se mai îmbracă tradiţional în costumele lor populare de o frumuseţe aproape ireala, colindând uliţa satului şi salutându-se respectuos ori de câte ori se întâlnesc. Prin curţile gospodarilor pruncii se zbenguie cu voioşie mare căţărându-se în şopru sau alergând galiţele, bucurându-se de natură şi libertate. Uiaga sta la loc de cinste aşteptându-şi ortacii duşi acum cu mândrele lor, la hora. Zongora e agăţată într-un cui lângă un clop, câteva ulcele şi-o pereche de opinci. Pe laviţa un copil ascultă poveştile bunicilor şi notează din când în când, într-un carneţel, cuvinte numai de el ştiute. Poate l-au impresionat năframele negre ale femeilor din biserica sau poate întunericul din podul casei sau geamurile mici prin care de-abia răzbătea o lumină palidă, bolnăvicioasă. Prea multă tristeţe, prea mulţi morţi, şi tăcerea apăsătoare, ca o lespede de mormânt pentru copilul dornic de lumină şi cuvinte. Ca şi când casa n-ar fi fost locuita. Copilul acela însingurat şi înstrăinat este Ioan Es. Pop, poetul care a reuşit astăzi să dea un suflu nou poeziei contemporane.

S-a născut în 27 martie 1958 într-o familie de maramureşeni credincioşi - tatăl, Simion a fost diacon la biserica din sat iar mama, Victoria s-a ocupat toată viaţă de gospodărie, având un adevărat cult al familiei.
Absolvent al Facultăţii de Filologie din Baia-Mare, poetul Ioan Es. Pop a avut întâmplări în viaţă suficiente pentru a scrie un roman fluviu sau pentru a umple paginile revistelor de senzaţie. Dar, cum este un timid şi un om cu mult bun simţ, căruia nu-i prea plac întrunirile şi apariţiile în public - având o adevărată fobie, cu siguranţă că întâmplările care i-au marcat existenţa vor rămâne undeva, pecetluite, în adâncul sufletului şi al memoriei.
După absolvirea facultăţii, în 1983, este repartizat ca profesor de limba şi literatura română în localitatea maramureşeana Ieud, unde-şi desfăşoară activitatea didactică timp de 6 ani, după care decide să ajungă cu orice preţ la Bucureşti. Renunţă brusc la profesorat şi, în toamna lui 1989, parcă intuind ce avea să se întâmple, poetul Ioan Es. Pop, pleacă spre Capitală şi se angajează muncitor necalificat la Casa Poporului.
După evenimentele din decembrie 1989, pe care avea să le trăiască din plin, este angajat la revista Luceafărul unde parcurge timp de mai mulţi ani toate etapele preliminare: corector, tehnoredactor, redactor, secretar general de redacţie. Colaborează în paralel, la Cotidianul, Ultimul Cuvânt, Zig-Zag, Pro TV Magazin.

Debutează cu poezie, în jurul vârstei de 21 de ani, în revista Centrului Studenţesc Baia Mare intitulată Nord, iar editorial, în 1994 la Editura Cartea Românească, cu volumul Ieudul fără ieşire, cu care primeşte Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România şi din Republica Moldova. Urmează apoi, în 1996, în cadrul colecţiei Poeţii Oraşului Bucureşti, girată de către un juriu al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, volumul Porcec, volum care se bucură de aceeaşi primire favorabilă din partea criticii. În anul 1999 apare volumul Pantelimon 113 bis - volum care este răsplătit cu Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor din România şi cu câteva alte premii naţionale. Ultima apariţie, la Editura Cartea Românească - Podul, deschide seria nouă a colecţiei Hyperion şi este de fapt o antologie de poezii publicate în celelalte trei volume. Este antologat în 1001 poezii româneşti a regretatului Laurenţiu Ulici, în Antologia poeziei româneşti a lui Dan Silviu Boerescu, în Antologia poeziei române contemporane realizata de Marin Mincu şi în Un sfert de veac de poezie - Sighetul Marmaţiei semnată de poetul Vasile Muste.

Poetul Ioan Es. Pop este un consecvent partener de discuţie pentru scriitorii care se întâlnesc zilnic în subsolul Muzeului Literaturii Române, la un pahar de vorbă. Considerat drept unul dintre poeţii de referinţă ai deceniului 90, Ioan Es. Pop continuă să supravieţuiască într-o lume literară din ce în ce mai însingurată.

(ş-a venit ainstain la doamna aia, îi era pretina de-o viaţă. ainstain era de-acum bătrân şi-ntr-o ureche. ş-a văzut ainstain paianjenu, doamna-l crescuse de mic ca pe copilul ei. i-a plăcut paianjenu lu ainsain şi s-au făcut pretini la catarama. săraca doamnă. săraca mamă. a ieşit la bucătărie să-i aducă înaltului oaspete delicatese. atunci hoţomanu - hoţ de păianjen, îl baga-n gură şi-ncepe să-l mestece de zor. când a venit doamna, la colţu' gurii lu ainstain rămăsese neînghiţit un picior.
Ce-i aia, a zis ea. Ce să fie, aripa de la mustaţa mea. Niciodată nu s-au mai văzut după aia. Niciodată ea nu l-a mai putut ierta).

( 3. calvarul - volumul Podul, Colecţia Hyperion, Editura Cartea Românească, 2000)