Destinul blestemului [Liviu Ioan Stoiciu]

Liviu Ioan Stoiciu

Născut acum o jumătate de secol într-un canton al Căilor Ferate Române, scriitorul Liviu Ioan Stoiciu (LIS) se crede moştenitorul unui cumplit blestem. Totul începe la vârsta de un an şi patru luni, când mama lui moare lovită de fulger, în timp ce făcea de mâncare în bucătărie. Urmează pentru familia lui un lanţ întreg de înmormântări: un unchi se sinucide aruncându-se sub roţile unui tren, bunica suferă un infarct şi moare în timpul unei slujbe la biserică, alt unchi este accidentat mortal pe trecerea de cale ferată iar una dintre surorile lui decedează în condiţii îngrozitoare, la împlinirea vârstei de 18 ani.

Autor a peste zece cărţi de poezie şi proză, precum şi a mai multor tentative de sinucidere, Liviu Ioan Stoiciu a copilărit într-o singurătate totală. Cantonul CFR nr. 248, în care şi-a petrecut mulţi ani din viaţă, era situat la câţiva kilometri de cea mai apropiata localitate (Adjudul Vechi).
Copilăria lui a însemnat, în fond, un lung şir de trenuri şi un cantonier fluturând un fanion galben, ori de câte ori vagoanele treceau prin faţa cantonului. De altfel, Liviu Ioan Stociu debutează literar cu o carte intitulata La Fanion, obţinând cu ea, în anul 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor.

Prin acele locuri pustii, mai veneau totuşi, din când în când, vizitatori atraşi de legendele care circulau în zonă despre o fântâna cu proprietăţi miraculoase de vindecare a unor boli, precum şi de povestirile localnicilor în legătură cu fantomele celor morţi în accidente de tren. Circula foarte intens povestea unei fantome care făcea naveta pe o distanţă de 4 km între două localităţi - exact perimetrul în care corpul unui om fusese spulberat într-un accident feroviar. Doar atunci când preotul satului a venit să sfinţească locul, fantoma a dispărut.

La 7 ani de la moartea mamei, Liviu Ioan Stoiciu suferă un veritabil şoc asistând la deshumarea acestei - ritual tradiţional în Moldova - şi constatând cu uimire că din mama lui nu mai rămăsese decât părul grizonat şi lung. Profund marcat de acest eveniment, începe să frecventeze aproape zilnic biblioteca din localitate, îndrăgostindu-se de cărţi şi de bibliotecara!
Între timp, tatăl lui, fost prizonier la ruşi, în Siberia, timp de cinci ani, se recăsătoreşte, procopsindu-l cu patru fraţi vitregi (trei fete şi un băiat). Moare la un moment dat şi bunica din partea tatălui, prilej cu care Liviu constată că poate dialoga cu morţii. Foarte speriat, povesteşte întâmplarea tatălui, care hotărăşte să-l ducă la o vrăjitoare, unde îşi petrece mai multe zile printre descântece şi uleiuri miraculoase.

La 9 ani începe să scrie un jurnal, la 11 ani versuri şi proză, iar la 12, are prima aventură amoroasă. La 13 ani concepe o revistă literară, scrisă pe coli de caiet, pe care o dedică fraţilor mai mici. Ajuns la liceu, îşi continuă carieră literară scriind texte împotriva profesorilor de rusă şi istorie, care-l lăsa corigent, fapt ce determina direcţiunea să-l exmatriculeze. Reuşeşte totuşi să termine liceul şi să se înscrie la Facultatea de Filologie din Baia-Mare, pe care o abandonează la puţin timp, făcând cerere de primire în armată, pentru a luptă împotriva ruşilor care invadaseră Cehoslovaca. Dezamăgit că nu a făcut altceva decât să şteargă de praf armele superiorilor, Liviu Ioan Stoiciu, după terminarea stagiului militar, se angajează la mină de cupru din oraşul Bălan. Aici descoperă mirajul unei vieţi boeme, printre intelectuali disperaţi care se refugiaseră în alcool şi întuneric pentru a scăpa de spectrul comunismului. Bea cot la cot cu ortacii gin de ienupăr, până când, în urmă unei beţii de pomina, orbeşte temporar. După un timp, părăseşte mină şi devine colaborator la un ziar local (Informaţia Harghitei), continuându-şi viaţă boemă, într-un ritm infernal, cu experienţe ieşite din comun. Chemat la ordine de către redactorul şef, i se propun două variante: ori face şcoala de partid şi devine membru PCR, ori părăseşte redacţia. Prefera a două varianta, înscriindu-se la Facultatea de Filologie din Bucureşti, unde înfiinţează un cenaclu împreună cu Cristian Sismanian, Mihail Grămescu, Dumitru Ungureanu şi Cristian Tudor Popescu. La scurt timp renunţa la Filologie considerând-o plictisitoare şi se înscrie la Filosofie. Alte beţii, alte experimente sexuale şi, dezamăgit încă odată, renunţa şi la filosofie, hotărând să se sinucidă. Concepe un testament prin care lăsa jumătate din cărţi prietenului Victor Pencu, iar altă jumătate gazdei unde locuia şi căreia nu-i plătise chiria de mai multe luni. Tentativa de suicid eşuează. Au trecut anii. Mulţi ani. Astăzi, Liviu Ioan Stoiciu pare un om sobru şi înţelept, cu mult bun simţ şi cu o puternică personalitate, fiind considerat unul dintre scriitorii reprezentativi ai generaţiei ‘80. Nu a uitat nici o clipă însă de copilăria lui însingurată petrecută la cantonul CFR 248.

Bat clopotele bisericii ascunse de Nicolae Ceauşescu după / blocurile cu / apartamente proprietate de stat, e duminică - această să / ne fie mângâiere. Într-o zonă / impură. / “Acasă“. După o serie de procese involutive, / degenerative. Iată: o //
muscă de anul trecut, ireală, se izbeşte de geamuri, de câteva / zile, vrea să iasă, geamurile sunt bătute în / cuie, aş deschide eu o uşa, dar mă tem, oare nu e în muscă / asta norocul meu ? Strănut.//
Dacă muscă iese afară şi fuge cu sufletul / apartamentului meu / proprietate de stat ? Aici, înlăuntru, după îmbălsămare, e / toată puterea mea - la masa de scris. Şterg praful. Puterea mea, / aşezată / sub forma de praf dezinfectant pe toată mobila ...

(Suflet (Dacă muscă) - volumul Poemul Animal, Editura Călăuza, 2000)