Sentimentul comunicării [Iolanda Malamen]

Iolanda Malamen

Undeva, pe Calea Griviţei, privirea îţi este atrasă de o plăcuţă verde pe care scrie cu litere de-o şchioapă: Casa Verdi. În mod normal, nu poţi rezistă unei minime tentaţii, şi astfel, te trezeşti înaintând pe lângă zidul de cărămidă roşie, călăuzit de indicatorul care te avertizează că eşti pe drumul cel bun, adică spre terasă. Atmosfera este intimă, lampadarele prinse de zidurile care străjuiesc terasa iluminează discret, aleea care traversează acest mic teritoriu îţi aminteşte, parcă, de ambianţa castelelor medievale, iar scaunele şi mesele colorate în alb şi roşu, întregesc un sentiment de bună dispoziţie. Dintr-un dud imens, motanul Nas, face acrobaţii, spre deliciul consumatorilor şi disperarea barmanului care trebuie să-l supravegheze ca nu cumva, din greşeală, să aterizeze pe una dintre măsuţele aflate în apropiere. La o masă, întreţinându-se amical, stau câteva personalităţi ale lumii literare: Nora Iuga, Constantin şi Gabriela Abăluţă, Iosif Naghiu, Valeriu Mircea Popa împreună cu soţia şi Iolanda Malamen, proprietara acestui local.

Poetă, prozatoare, pictoriţa şi mai nou, om de afaceri, Iolanda Malamen şi-a trăit copilăria la Iaşi, în incinta Spitalului Sfântul Spiridon, unde tatăl era student la medicina iar mama, asistentă medicală. Terenul preferat de joacă era morga spitalului, unde, împreună cu alţi copii, Iolanda Malamen avea sentimentul unei comunicări cu morţii, care păreau nişte fiinţe împietrite aşezate acolo doar pentru alimentarea angoaselor, ea fiind convinsă ca totul e un simplu joc al sorţii şi că, odată cu plecarea spre casa, oamenii aceia împietriţi o să-şi reia zâmbetul, o să se ridice şi o să se întoarcă la casele şi la familiile lor. Doar dansatorul pe sârma care venea din când în când să-i distreze pe bolnavi în curtea spitalului, simulând prăbuşirea, mai reuşea să le distragă atenţia copiilor de la zonă lor preferata de joacă: morga!

În felul acesta, copilăria Iolandei Malamen a fost un continuu balans între joacă specifică vârstei şi lecturile zilnice, din acest punct de vedere considerând că a fost un copil privilegiat, care avea la dispoziţie toate cărţile necesare. De altfel, pasiunea pentru cărţi s-a dezvoltat de-a lungul timpului, biblioteca ei personală ajungând la un moment dat să cuprindă peste 6000 de volume.
Evenimentul cel mai important, care avea să-i marcheze într-un mod aproape dureros existenţa, a fost mutarea familiei dintr-un Iaşi ospitalier, într-un Ploieşti ostil, ciudat şi necunoscut pentru ochii unui copil obişnuit cu altfel de lume. Deşi aici, la bunicii din partea tatălui, oameni cultivaţi şi cu sete continuă de cunoaştere, atmosfera era destul de primitoare, totuşi, Iolanda n-a reuşit niciodată să se acomodeze, trăind o permanentă nostalgie după anii petrecuţi la Iaşi. Tatăl a slujit medicina la Ploieşti zeci de ani, până la sfârşitul vieţii, în 1989, cu două luni înainte de Revoluţie.

Prima poezie a reuşit să o scrie cam pe la 8 ani, de dragul învăţătoarei Maria Andreescu, o femeie cu un deosebit spirit pedagogic şi cu o personalitate puternică. Debutează în 1966 la revista Contemporanul, cu o prezentare făcuta de Geo Dumitrescu, iar după editarea primelor 5 cărţi urmează o tăcere autoimpusă, care durează timp de 14 ani. Dorinţa de a rupe legătura în mod brutal cu o perioadă a scrisului care o nemulţumea, a fost amplificată şi de intenţia de a-şi verifica tăria interioară, necesară pentru a realiza o retragere într-o perfectă şi totală stare de tăcere şi anonimat. A fost cel mai fericit şi cel mai adevărat moment al vieţii - declara Iolanda Malamen, cu un zâmbet parcă prea trist.

După o tăcere de 14 ani, redebutează într-un mod furtunos, rotunjindu-şi cifră apariţiilor editoriale: 10! Foarte ataşata de proza pe care o scrie în ultimul timp, Iolanda Malamen încă mai speră să scrie acea carte care să o salveze de propriile frământări interioare. Se pare ca cei 14 ani au fost de bun augur pentru ca au făcut să mocnească un mic jar care se reflectă în proza pe care o scrie în ultima perioadă Iolanda Malamen, proza considerată de autoare, un început, într-un act care se vrea a fi un strigat interior către mântuirea pe care o aşteptam.
Pornită într-o afacere cu disperarea şi cu forţa care o caracterizează, poeta şi prozatoarea Iolanda Malamen îşi aduce aminte cu nostalgie de expoziţiile personale de pictură şi recunoaşte că este avantajată în tot ceea ce scrie de vizualizarea culorilor fără de care lumea n-ar mai putea fi compusa decât din personaje lipsite de viaţă şi energie pentru că fiecare act al unei minime responsabilităţi artistice este un act de înaintare către Dumnezeu.


Îl aştept fără surle şi trâmbiţe / îl aştept îmbrâncind uşor fereastra şi el vine / cu mersul lui de raţă sălbatică printre roţile de oţel / care sparg dimineaţă / el vine cu un fel de sete de mişcare cu o cuta de aur / în dreptul inimii / cu îndârjirea de a-şi purta inima ca pe un mic / incendiu veşnic / şi când un nume abstract îmi bântuie textele uneori / inima lui începe să miroasă a mare şi a măslin roditor / cum aş atinge esenţa / şi “Când suntem îndrăgostiţi îl vedem pe celălalt / aşa cum îl vede / Dumnezeu, pentru ca îl privim împreună cu / Dumnezeu care este iubire” / (Marko I. Rupnik) / şi din nou îmbrâncesc uşor fereastră şi văd un roi de albine / pe care Dumnezeu îl luminează puternic /

(Poem de dragoste - volumul A două Islandă, Editura Cartea Românească, 1999)