Libertate şi nonconformism [Angela Marinescu]

Angela Marinescu


La început poeta Angela Marinescu a iubit viaţa şi a fost îndrăgostită de literatură; acum, iubeşte literatura şi este îndrăgostită de viaţă.

Prin refuzul de a intra în posesia Premiului pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor, atribuit pentru volumul Structura nopţii în 1980, Angela Marinescu şi-a atras antipatia nomenclaturii comuniste şi, în acelaşi timp poate, respectul colegilor de breaslă.

Mai are o tentativă de revoltă împotriva imperfecţiunilor lumii în 1981, datorată poetului Viorel Padina, retras, se pare, definitiv într-un sat cu desăvârşire necunoscut. Căsătoria cu Paul Daian, imediat după ieşirea acestuia din închisoare, a fost o altă formă de sfidare a societăţii.

La începutul lui decembrie 1989, după ce ameninţă Securitatea cu posibilitatea de a trimite peste hotare un memoriu, poeta reuşeşte să plece în Franţa, transmiţând la postul de radio Europa Liberă, prin mijlocirea Monicăi Lovinescu, Scrisoarea celor 18 - protest al unui grup de intelectuali români împotriva regimului Ceauşescu.

Angela Marinescu a avut şi n-a avut o copilărie fericită. Tatăl ei o bătea des pentru că era rea şi încăpăţânată şi pentru că, probabil, era un pui de cuc străin de cuibul respectiv.
Din pricini multiple s-a îmbolnăvit de o nevroză gravă şi până la 14 ani şi-a supt degetul mare de la mâna dreaptă. E adevărat însă că îşi defula această suferinţă bătându-i, la rândul ei, pe unii dintre copiii cu care se juca. A avut mult timp prieteni numai băieţi, pe fete considerându-le superficiale şi proaste.

În liceu a fost extrem de complexată. La 14 ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză, care a trenat, cu întreruperi, până la 27 de ani. Era extrem de grăbită la un moment dat, să-şi rezolve problema sentimentală, pe de o parte pentru că nu avea deloc încredere în feminitatea ei, pe de altă pentru a putea deveni liberă pe creier. Această libertate a fost şi este scopul vieţii ei. Angela Marinescu a tânjit după libertate mereu.

Din păcate, sentimentul de libertate avea să întârzie mult, în primul rând din cauza bolii de plămâni. A trăit prin spitale şi sanatorii cam un an de zile. Deoarece boala devenise o obsesie, a încercat şi a reuşit să ajungă studentă la IMF Cluj, facultate abandonată în anul V din pricina recidivelor nenumărate ale bolii, în favoarea Facultăţii de Filosofie, secţia Psihologie. Ca medic, ar fi fost obligată să-şi facă stagiul departe de părinţi, în condiţii improprii, iar sănătatea ei fragilă ar fi avut de suferit.

Abia pe la 24 de ani scrie primele poezii, ca urmare a unei prime şi puternice decepţii sentimentale. De altfel viaţa Angelei Marinescu a fost un lung şir de obsesii şi dezamăgiri. A fost întotdeauna revendicativă şi s-a certat mereu cu ceilalţi, nemulţumită de sine şi de ceea ce vedea în jur. Cearta ei cu lumea a fost şi este motorul şi manifestarea unui nonconformism total.

Angela Marinescu nu are nici un hobby, considerând că hobby-urile sunt pierdere de vreme. Singura ei preocupare majoră este fiul ei, Alexandru Matei, un tânăr intelectual şi un interesant poet. Preferă să admire animalele de la distanţă, deoarece nu le suportă părul şi dependenţă lor de stăpân. Are două prietene mai apropiate, Ana şi Piri, care nu scriu. Comunică foarte bine cu Raluca Demetrescu, o pictoriţă tânără aflată acum la Paris şi cu Iolanda Malamen pe care nu reuşeşte s-o ajungă din urmă.

Angela Marinescu se luptă pe faţă. Adică arată ce şi cît poate. Ea consideră că nu prea mare lucru, deşi acum, la bătrâneţe, spune ea, nebunia pare mai adevărată ca oricând. Ei însăşi îşi datorează posibilitatea de a trăi singură. Chiar dacă poezia ei nu este bună, Angela spune ca forţa ei de a fi, este bună. Oricum, a învăţat să aştepte, după ce, la început îşi tăia aşteptarea în două. Are un acut simţ al vieţii şi este fericită că, acum, mai mult ca niciodată se poate bucura de viaţă cu detaşare.

A ascultat jazz pentru că nu mai era satisfăcută de limbajul epic din poezie. Cartea Blindajul final este un experiment de limbaj în acest sens. Angela Marinescu e convinsă că a depăşit cu mult limitele canonului estetic. Reuşeşte frecvent să irite şi niciodată să domine, ea nedorindu-şi nici una, nici alta. Cauza? Este timidă, complexată, agresivă uneori, orgolioasă şi, deja bătrână. Probabil va sfârşi prin a fi detaşată la modul activ de lume.


Să răcnească noaptea, să urle, ca un câine, / să mă lingă pe bot şi pe mâini. / sparg noaptea cu picioarele. intru cu picioarele / în noaptea mea adâncă. / “îmi bag picioarele în noapte” zice cel mai trist hoţ. / Doamne, lăsa-mă să mă sui pe noapte, / să o călăresc, să o privesc, / să o fac mică, sub mine, să o strivesc, ca pe-o muscă. / dă-mi noapte cu linguriţa, fă-mi un ceai de noapte, / să-mi potolească / setea de noapte. ceaiul de noapte este blând şi bun. / vreau ceai de noapte cu afine negre. / crucea să se descompună în părţi / întunecate de noapte, să nu mai fie cruce, / să fie numai noapte. / să mă masturbez cu noapte. / să am noapte în cap când mă masturbez. // “într-o izbucnire de mânie, pentru o clipă / mi-am întors faţa de la tine / dar în îndurarea Mea cea veşnică, / Mă voi milostivi de tine, zice / Răscumpărătorul / tău, Domnul“.

(Fuga postmodernă IX - volumul Fugi postmoderne, Editura Vinea, 2000)