Controversatul d'Artagnan [Marin Mincu]

Marin Mincu


Ascuns prin mulţimea de oameni, profesorul Popescu, de geografie, cu mustaţa barbiană şi bolnav de curiozitate, notează conştiincios într-un carneţel, pe toţi elevii care se plimbă pe centru, ca să-i poată lua la întrebări a două zi, la şcoala, şi să le pună în catalog vreo câteva note de 2, celor care au călcat strâmb. Dar ce mai contează, atunci când bucuria adolescentului de a-l provoca pe domnul profesor de geografie este mai mare decât orice spaima şi trezeşte atâtea emoţii tentante.

Printre elevii care s-au plimbat pe străzile oraşului Slatina, situat într-o oală, astupată de Grădiştea, un fel de pinten în faţa Oltului, s-a numărat şi profesorul, scriitorul, criticul Marin Mincu, un adevărat d'Artagnan al literaturii române, cel care i-a provocat la duel pe numeroşi confraţi, semănând panică dar şi admiraţie în rândurile acestora, prin polemicile susţinute de-a lungul vremii, în paginile revistelor literare.

Beneficiind în liceu, la Slatina, de profesori excepţionali, printre care s-au numărat: Ion Nisloveanu - profesorul de româna care l-a descoperit şi încurajat; Ion Popescu, fost asistent a lui Nicolae Iorga, Ghimpeteanu şi mulţi alţii, Marin Mincu şi-a format o cultură solidă, fiind deja pregătit pentru ceea ce avea să devină. În clasele de liceu, l-a avut coleg pe nepotul lui Eugen Ionescu, un individ negricios care se lauda mereu cu fotografiile în care unchiul sau era într-o gradină imensă, uitându-se la nişte cai, şi cu care Marin Mincu se certa aproape tot timpul.
Crescut şi educat în oraşul nostalgiilor pluviale, locul de baştină al multor personalităţi din cultură româna, printre care Eugen Ionescu, Ion Minulescu, Dumitru Caracostea, Dumitru Popovici, Barbu Paris Mumuleanu şi alţii, Marin Mincu este convins ca, în momentul venirii lui la facultate, în Bucureşti, în 1962, era deja pe deplin format, el neavând niciodată complexe de provincial, nici măcar atunci când a predat cursuri la Universităţile din Florenţa, Torino sau Paris.

În perioadă celor aproape 20 de ani de profesorat în Italia, Marin Mincu nu a avut sentimentul că vine dintr-un spaţiu provincial, ba chiar dimpotrivă, el a afirmat la un moment dat că, Florenţa este un sat înapoiat al Renaşterii, remarcă foarte aspră care a provocat rumoare în rândul unor universitari italieni.

Chiar dacă a avut o mulţime de activităţi profesionale în Italia, totuşi, a considerat important faptul de a menţine contactul cu aerul ţării, prin rubricile pe care le avea la România Literară - Poezia tânără, Luceafărul - Semn şi Amfiteatru - Confruntări critice, permiţându-şi să publice aproape anual câte o carte, spre invidia multor colegi de breasla.

Marin Mincu afirma că deşi stagnarea criticii româneşti actuale se datorează unor năravuri balcanice, totuşi există câţiva poeţi şi scriitori care ar putea prelua din mers şi această profesiune pasageră - în fond, Baudelaire a fost şi un mare critic, ca să nu-i mai pomenim şi pe poeţii - critici americani, pentru ca, oricum acest specimen, criticul specializat, este pe cale de dispariţie şi la noi , ceea ce înseamnă ca am reuşit să ne emancipam.

Foarte energic şi cu un temperament vulcanic, erudit şi mereu atent la ceea ce se întâmplă în literatură, promotor al mişcării textualiste şi autor al multor volume, Marin Mincu doreşte să-şi continue activitatea fructuoasă desfăşurată în Italia, făcându-şi publică intenţia de a iniţia o colecţie de romanistică la o editura italiană, precum şi disponibiliatea de a prelua conducerea Academiei di România din Italia.

Mă aflu într-un spaţiu închis, limitat de obstacole invalidabile, nu am decât posibilitatea de a mă mişcă circular într-o zonă ce se dovedeşte insalubră; e un miros pestilenţial, merdoso, încleştându-ne simţurile în gama unor trepte scatologice degradante. Ne urmărim unii pe alţii, fără să înţelegem de ce suntem decăzuţi la acest stadiu. Nu ne este îngăduit să ridicăm privirea şi parcă nici nu putem vedea cerul deşi se pune problemă dacă în acest cadru de penitenţă mai există cer. Paşii ne clipocesc prin clisa galbenă în care înotăm de dimineaţă până seara în aşteptarea unei pedepse inevitabile pe care o acceptam fără a crâcni. Nu se ştie de ce trebuie să suferim această agresiune dar nici unul nu se revoltă. Din când în când se dau drumul la nişte animale monstruoase care ne fugăresc, ne-ncalecă şi urinează pe noi ...

(Scatofilie - INTERMEZZO - Revista Viaţa Românească nr. 7-8 / 2000)