Cristian Tudor Popescu: Pentru mine, ultimul şi cel mai puternic criteriu al adevărului este umanul.

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Cristian Tudor Popescu, sunteţi, în literatura şi jurnalistica noastră, una dintre vocile afirmate puternic după Revoluţia din decembrie '89. Eraţi şi înainte implicat în creaţia şi în cenaclurile de literatură (de la cele S.F. şi până la "Junimea" lui Ovid. S. Crohmălniceanu) – totuşi, uitându-ne în urmă la acea perioadă, ea pare a fi, în cazul Dvs., una de underground. E corectă această percepţie? Ce a însemnat Revoluţia din '89 pentru Dvs., ca om şi ca scriitor? Ce s-a câştigat şi ce s-a pierdut, odată cu ea?

Cristian Tudor Popescu: Cred că termenul cel mai potrivit ar fi underskies. Erau vaste cerurile acelor nopţi petrecute în poienile patriei, cerurile sub care ne citeam texte unii altora, visând în gura mare, tineri şi liberi ca gâzele în lumină. Ştii foarte bine, Daniel, ce înseamnă să scrii de unul singur. Pentru mine a fost şi rămâne un efort chinuitor, cu rare satisfacţii de câteva clipe. Atunci, în anii '80, am trăit experienţa unică şi irepetabilă a scrisului împreună. Şi nici măcar scris – o poveste. Unul rostea o frază, altul cinci, unul schimba un cuvânt, altul anula tot şi propunea altceva, după vreun ceas-două, se închega în aer Povestea, care nu trăia decât o seară. Eu mă potriveam cel mai bine cu Dan. În vreme ce prietenele noastre dormeau, mai mult sau mai puţin satisfăcute, noi doi ne adunam în întuneric la fereastră, desluşindu-ne feţele când trăgeam din ţigară, şi povesteam în şoaptă. Eu aveam schelete de idei, lucioase şi reci! Dan găsea întotdeauna continuarea, le îmbrăca în carne, le coafa, le punea să vorbească. Pe urmă, ne apucam amândoi să le tundem, le vivisecţionam, făceam transplanturi. Culmea relaţiei între două fiinţe omeneşti este să facă împreună o lume pe care să n-o ştie decât ele. E mai mult decât a face un copil. În lumile noastre, Dan şi cu mine eram în tot – când el era ploaia acidă, eu eram asfaltul Bucureştiului în anul 2049, androidul nebun Cristian îi rupea precis, fir cu fir, genele omului Dan, chipul lui se contura în dunele planetei moarte, al cărei ultim locuitor eram eu. Într-o seară, Victor Nănescu a povestit cum şi-a bătut joc de o gagică. Ea se pretindea mare intelectuală şi băiatul o întrebase la derută despre o carte inexistentă, un titlu inventat de el pe loc. Şi aia, povestea Victor râzând, a zis că a citit-o, cum să nu. Eu nu râdeam – ceva adânc se mişcase tectonic înăuntrul meu. Era semnul care nu mă înşeală niciodată, zvâcnirea literaturii. Ştiam că o să scriu ceva despre asta, şi am scris, câţiva ani mai târziu. Imaginează-ţi că ea răspunde da, am citit-o. El începe să ceară "amănunte", inventând cu un surâs dispreţuitor. Ea nu se pierde, dimpotrivă, îi răspunde, inventând, cu forţă narativă mai mare ca a lui, detalii şi personaje. Pas cu pas, el este umilit pe terenul pe care se credea cel mai tare, al născocirii. Când tace, învins, ea, în loc să-şi savureze victoria, povesteşte însufleţită mai departe acţiunea cărţii inexistente, rugându-l: Aminteşte-ţi, te rog, aminteşte-ţi... Când el va ridica ochii şi va rosti primul cuvânt legat de ale ei, e salvat şi se naşte o lume... Vezi, Daniel, acestea sunt lumile pe care le-am pierdut în '89. Am rămas doar cu una, asta pe care o vedem. Şi acum scriu împreună cu prietenii mei de la Adevărul, sunt fascinante serile în care facem ziarul sau când compunem "Pagina a 6-a pentru ziua a 7-a". Dar e o diferenţă: acum facem un lucru încărcat cu responsabilitate, ziarul îl citesc sute de mii de oameni, pe atunci eram cu totul liberi şi "scriam"doar pentru noi... Dan a murit în '91 şi atunci am scris ultimul text cu umbra lui în suflet. Dan a murit straniu, într-o noapte, singur, gol şi ud, electrocutat de un calorifer electric, care i-a vărgat pielea.

Textul era aşa: "Cred că Dan s-a gândit mult în noaptea aceea, când curgeau amperii în el, dacă să mai trăiască sau nu. Ar fi putut să se ridice dintre elemenţii săpaţi în trupul lui gol şi să se îmbrace, ascunzând astfel ceaţa electrică, albăstruie, care i-ar fi dublat fiecare centimetru de piele. Avea nişte ochelari negri, cu ramă subţire şi lentile mici, ar fi putut să-şi ascundă cu ei strălucirea insuportabilă a ochilor. O pereche de mănuşi negre i-ar fi putut disimula mâinile arse. Ar fi trecut neobservate bâzâitul continuu şi vaga adiere de ozon care i-ar fi însoţit toate mişcările.

Şi ar fi revenit astfel printre noi un Dan Merişca invulnerabil, singur şi temut. Electrocavalerul. Fiecărui prieten care i-ar fi întins mâna, Dan ar fi trebuit sau să-i întindă dreapta înmănuşată sau să-şi scoată mănuşa, prefăcându-l pe celălalt, în câteva clipe, într-o mumie calcinată. Fiecare fată care s-ar fi supus dorinţei lui nemăsurate de a dărui plăcere, şi-ar fi dat sufletul în spasme interminabile, mime hidoase ale supremului orgasm prin care Dan visa să spargă pieliţa acestei lumi. Chiar şi rămânând mereu la un metru de noi, tot ar fi făcut afişajele ceasurilor noastre digitale să se dea vertiginos peste cap, consumându-ne fulgerător viaţa.

În timpul marilor furtuni ar fi fugit, nebun de singurătate, în câmpul gol, căutând trăznetele. Fiecare şuvoi de foc alb care i s-ar fi înfipt în degetele ridicate spre cer i-ar fi iluminat chipul într-o poză mişcată a copilăriei. Lacrimile lui, ca nişte fulgi albaştri, ar fi ars iarba, ar fi găurit pietrele.

Până la urmă, cred că s-ar fi urcat pe Vârful Omu şi ar fi rămas acolo, sperând să slujească de releu pentru toate semnalele rătăcite prin eter, căutându-şi obosite ţinta aproape uitată.

Dar pentru că s-a gândit la toate astea, Dan a rămas cuminte în ghearele tigrului din vis, aşteptându-şi prietenii să vină şi să se împărtăşească nestingheriţi din trupul sufletului său, ba chiar cu înţelegătorul lui rânjet blând să le şoptească printre dinţi: «...Gagiilor, mai întâi scoateţi ştecherul din priză...»".

Ai pomenit de profesorul Crohmălniceanu. Este omul din literatura română căruia i-am fost întotdeauna recunoscător. În ultimii ani au scris destui critici şi oameni de mare suprafaţă culturală despre cărţile mele. Dar au făcut-o când eu eram redactorul-şef al Adevărului, când eram "fiara" Popescu de la televizor, când era indicat să te pui bine cu mine. M-a ros mereu îndoiala – cât e apreciere sinceră şi cât gestică interesată în ce s-a scris. Într-un caz am şi rupt orice relaţii cu un distins critic literar şi foarte bun jurnalist în clipa în care am înţeles că din persoana mea îl interesa cel mai mult partea care-i putea înlesni publicarea de texte în Adevărul. Fireşte, de aici şi până a spune precum criticiţa Marcu în România literară că Andrei Pleşu sau Ileana Mălăncioiu au vorbit despre mine într-un moment de ameţeală e oareşicare distanţă. Crohmălniceanu m-a apărat când eram nimeni. La cenaclul Junimea se practicau execuţii crâncene asupra celor care nu făceau parte din camarila optzecistă. În absenţa profesorului, fusesem deja mursecat de vreo două ori. Dacă ar fi fost după anumite cenacliste şi anumiţi cenaclişti, trebuia să mă spânzur neîntârziat, ce să mai vorbim de scris. Apoi am citit un fragment din romanul Vremea Mânzului Sec într-o seară de toamnă. Când carnasierele s-au adunat pentru salt, Crohul a ridicat mâna ca vrăjitorul Merlin şi i-a oprit. El vorbea întotdeauna ultimul. În seara aceea, în mod excepţional, a vorbit primul. "S-a întâmplat un lucru rar. De multă vreme ascultăm aici texte bidimensionale. Textul domnului Popescu e tridimensional, are volum şi asta nu se întâmplă decât la prozatorii pursânge."N-am să uit toată viaţa aceste cuvinte. Mârâind, killerii au început şi ei să-mi găsească tot felul de calităţi... În seara aceea, Crohul, fie-i odihna uşoară, m-a băgat în literatura română.

D.C.E.: În continuarea întrebărilor anterioare, ar fi interesant de făcut o paralelă între programul unei zile-tip din viaţa Dvs., înainte şi după '89. Cel puţin în ce priveşte prezentul, cred că mulţi cititori ar vrea să afle cum se desfăşoară o zi de lucru a lui Cristian Tudor Popescu, ce se ascunde în spatele editorialelor din Adevărul şi Adevărul literar şi artistic, ori în "culisele"apariţiilor (mai rare, azi) la talk-show-uri. La noi, în România, foarte mulţi sunt nemulţumiţi de ceea ce fac şi se visează (cu doze variabile de bovarism) în alte ipostaze: cariere, posturi, specializări. Dvs., unul, sunteţi mulţumit de ceea ce faceţi?

C.T.P.: Ani de-a rândul am scris în ziar cu gândul că nu peste mult timp o să mă apuc din nou de literatură. Asta îmi dădea un soi de insatisfacţie surdă, nu tăioasă, dar persistentă. Până când, brusc, am realizat, uitându-mă în urmă, că aceea era literatura, ce scriam în ziar. Astăzi cred că nu numai în cazul meu, în general literatura chilelor de celuloză şi a metrilor de raft cotor aurit lângă cotor aurit e un concept depăşit de viaţă. Pentru mine, literatura e şi în ziar, şi în ce spun sau tac la televizor, şi într-o întâlnire cu studenţii. O sclipire în ochii unui tânăr, când reuşesc să-l fac să simtă o idee, este literatură. Cu privire la literatură există un subînţeles de un crunt simplism, pe care mulţi nu pot sau nu vor să-l vadă: literatura trebuie să vorbească despre trecut, mai mult sau mai puţin apropiat. Dacă scrii despre ceva ce se întâmplă chiar astăzi, critica oficială consideră asta, a priori, cu un surâs dispreţuitor, gazetărie. Dacă scrii despre viitor, atunci nu poţi fi decât un producător de science-fiction, adică de paraliteratură. Trecutul e sigur, e nobil pentru establishmentul literar, prezentul şi viitorul sunt dubioase. Un mod de a gândi curat oligofren. Eu am scris despre toate timpurile şi pot să afirm liniştit că nu există un timp privilegiat pentru literatură. Mă umflă un râs sec când văd cum se strofoacă aşa-zişii postmoderni de astăzi cu realitatea virtuală, cu introducerea tehnologiei informaţionale în literatură, cu fragmentarismul şi formele "slabe" etc. – toate astea, autorii de SF din generaţia mea le descopeream hăt pe la jumătatea anilor '80. Dar despre noi nu scria Nicolae Manolescu...

Pentru mine nu a existat niciodată o obligativitate a scrisului. Nu am luat niciodată pixul în mână cu gândul că trebuie să scriu ceva pentru că sunt scriitor sau gazetar. De aceea, mi-e greu şi să concep ideea editorialului zilnic, mi se pare ceva esenţialmente aberant. Eu am scris numai când ceva din afara mea m-a făcut să tresar. Nu am cum să sufăr de bovarism. Nu m-a preocupat niciodată faptul că aş scrie prea puţin, nu mă sperie gândul că de mâine nu voi mai scrie un rând. Uneori trec ani între o tresărire şi punerea ei pe hârtie. În vara asta am fost la biserica Sf. Nicolae din Braşov. Există acolo o carte medievală scrisă pe piele de ied nenăscut. Se spintecă capra, se scoate iedul şi e jupuit. De ce, pentru că porii pielii nu sunt deschişi câtă vreme iedul stă înăuntru şi se poate practica o caligrafie splendidă pe o astfel de piele netedă. Cândva, când va veni vremea, asta se va aşterne într-un fel pe hârtie. Sau poate nu o să scriu, o să păstrez pentru mine universul acestei tresăriri şi o s-o scriu dincolo, cu Dan. Nu mă grăbesc că dă posteritatea peste mine.

D.C.E.: Prin scrisul Dvs. din '90 încoace, aţi dobândit ceva mai important decât banii sau onorurile (bune şi ele, să nu fim ipocriţi): prestigiul unui jurnalist cinstit, care spune lucrurilor pe nume şi care încearcă mereu să descopere şi să sublinieze adevărul. Există, cred, un adevăr al faptelor, grăitor prin el însuşi, dar şi unul al interpretării lor: subiectivă, datorită personalităţii comentatorului, dar obiectivă prin adecvarea la natura obiectului supus analizei. Mai ales acum, când numărăm destui susţinători ai relativismului postmodern, ce înţelegeţi Dvs. prin adevăr şi prin adevăr literar şi artistic?

C.T.P.: Nu înţeleg, Daniel, la cine se referă pluralul din paranteză (bune şi ele, să nu fim ipocriţi). Banii nu mă interesează, niciodată n-am ştiut exact ce salariu am, am trăit la fel şi cu puţin, şi cu mult. Cât priveşte onorurile, să fim serioşi, pe mine, "naţionalistul", m-au premiat mai degrabă străinii. În România mă bucur de onorul simpatiei simplilor cetăţeni, "lumea bună" fie mă urăşte, fie se teme de mine. Cred că ciudatul meu succes mediatic se datorează şi faptului că nu mi l-am dorit neapărat şi pot să trăiesc liniştit fără el, începând din clipa asta.

Altfel, întrebarea e foarte bine pusă, cu referire la titlurile publicaţiilor la care lucrez. Există nenumărate criterii şi tot atâtea adevăruri: logic, matematic, juridic, moral, religios, politic. ...Poate să existe totuşi un criteriu ultim cu care să te orientezi în acest hăţiş de adevăruri? Pentru mine, da. Ultimul şi cel mai puternic criteriu al adevărului este umanul. Dacă un adevăr logic răneşte sau ucide nemeritat un om, atunci el nu trebuie spus, pentru că se transformă instantaneu în minciună. Adevărul ultim este acel "să-i crezi omului", de care vorbea undeva D.I. Suchianu. Asta în lumea reală, în lumea ziarelor, a ziarului Adevărul. În lumea Adevărului literar şi artistic e altfel. Aici, adevărul este valoarea artistică. O carte de literatură nu poate fi adevărată sau falsă, e bună sau proastă. Arta poate fi ilogică, imorală, ilegală, eretică. Arta nu cunoaşte mila, nici democraţia. Nu cred în rolul educativ al artei. O operă de artă poate fi rea, nocivă, malignă, ca tabloul negustorului lui Gogol. Visez să scriu o carte insuportabilă, care să presupună riscul nebuniei pentru cine o citeşte. Demult, o fată extraordinară de care eram îndrăgostit până la desfiinţare îmi spunea, pentru că nu mai aveam ţigări: "Să mă duc să fac un palier?"Asta însemna să ia la rând câteva camere de arabi, să facă tot tacâmul de perversiuni cu fiecare sau cu mai mulţi odată, şi pe urmă să vină în camera mea cu ţigări şi băutură. Era arsă pe gât cu aparatul de sudură de valutişti turci şi în felul ei mă iubea. Multă vreme, iadul a fost pentru mine amintirea unui hotel ceţos, plin de aburi, unde miroase dulceag a arab şi a sânge. Literatură.

D.C.E.: De foarte multe ori, articolele pe care le scrieţi au un ton tăios, caustic, cu specularea nemiloasă a punctelor slabe (logic şi moral) şi cu îngroparea în ridicol a adversarului. Destul de rar am observat în ele semne, indicii ale dubiului. Ce faceţi când vă daţi seama că aţi greşit, într-un fel sau altul? Vă e greu să o recunoaşteţi? De pildă, aţi scris mai demult un articol memorabil despre Dumitru Ţepeneag, pe care îl echivalaţi cu "o iudă fleşcăită". Mai sunteţi de acord cu portretul-caricatură realizat atunci?

C.T.P.: E foarte simplu. Când am dubii, nu scriu. Nevoia de a scrie în ziar nu apare în faţa nuanţelor, ci a flagranţelor. Cât priveşte persoana acestui domn Ţepeneag, nu m-a preocupat deloc înainte de acel articol şi nici după. Atunci, în emisiunea televizată care a declanşat scandalul, dl. Ţepeneag (sau Tsepeneag?) era o iudă fleşcăită şi nimic altceva.

D.C.E.: Dincolo de cărţile de "ficţiuni speculative" şi de Vremea Mânzului Sec, scrisul Dvs. e profund impregnat de realitatea zilei (socială, politică, economică etc.). Nu credeţi că există un risc în această "întreţesere" cu momente şi personaje trecătoare, perisabile? Ca şi în cazul publicisticii politice făcute de Ileana Mălăncioiu: găsiţi că, peste câţiva ani, va mai interesa pe cineva figura unui Gavril Dejeu, a unui Radu Vasile, sau a omniprezentului, azi, Adrian Năstase, "utecistul bătrân şi complexat" dintr-un recent editorial?

C.T.P.: N-are nici o importanţă. Ei nu mă interesau pe mine, azi, chiar când scriam, ce să mai vorbim de ce vor zice cititorii viitorului. Spuneam că nu există timp privilegiat în literatură – nu există nici subiect privilegiat. Un scriitor adevărat poate să scrie rânduri zguduitoare despre un colţ tăcut de încăpere sau despre un sentiment inexistent, un scrieci plictiseşte crunt descriind atentatul de la WTC, la care tocmai a fost martor. Interesează pe cineva astăzi cine a fost Manfred von Killinger, ţinta pamfletului perfect al lui Arghezi? Eu când scriu despre Radu Vasile, de fapt nu scriu despre Radu Vasile. Dacă ar fi fost să scriu chiar despre persoana lui din buletin, n-aş fi scris niciodată. Persistenţa literaturii nu e dată de neperisabilitatea subiectului, ci de rezistenţa în timp a fibrei textului. Şi poţi să-mi dai nişte exemple de subiecte neperisabile, asigurătoare? Pomul, lacul? Peste câteva sute de ani s-ar putea ca pomul şi lacul să rămână doar nişte colecţii de impulsuri electronice în memoria omenirii. Omul? Dragostea? De la Platon până la Michel Houellebecq, presimţirea unei rase superioare, nediferenţiate sexual, o rasă înlocuitoare care să fie pentru om ce este acum omul pentru maimuţă, bântuie umanitatea. După 11 septembrie 2001 cred că şi cea mai dementă construcţie imaginară a autorilor de SF poate deveni într-o zi realitate. Când pătrunde în viaţă, fluviul literaturii nu cunoaşte zone privilegiate, nici interzise. De fapt, ideea veşniciei operei de artă ca producţie individuală nu este decât oglinda antropocentrismului care-i chinuie pe mulţi de la Renaştere încoace. "Dumnezeu"(ghilimelele sunt necesare pentru un ateu ros de metafizică) a făcut omul. Opera lui "Dumnezeu"e cât se poate de perisabilă. Dispariţia întregii umanităţi a devenit astăzi o chestiune tehnologică. Dacă din om nu mai rămâne decât un pumn de pulbere, de ce ar trebui ca opera de artă să trăiască la nesfârşit? Nu voi înceta să-l pomenesc pe Caragiale: important e ca o operă de artă să nu fie născută moartă, să vieze, fie şi o secundă, nu să fie veşnică. Pe urmă, acceptă cineva să fie un simplu zidar care a pus un rând de pietre la temelia unei catedrale pe care n-o va vedea niciodată în toată splendoarea ei? Nu, toţi vor să fie semnaţi pe frontispiciu. Antropocentrism şi frică de moarte, de aici se naşte obsesia perenităţii artei... Şi mai e ceva. Cred că oamenii viitorului vor fi din ce în ce mai puţin aplecaţi spre trecut. Acum 700-800 de ani, era posibil să-ţi întemeiezi cultura pe gândirea mai veche de o mie de ani a anticilor. Cei ce vin cred că vor consuma în primul rând produsele simbolice ale epocii lor, nu ce le lăsăm noi.

D.C.E.: Aţi scris, cu mulţi ani în urmă, un text în care arătaţi de ce nu puteţi pleca din această ţară. Pentru că aţi investigat atent realitatea cotidiană românească (şi nu aţi privit-o de după jaluzelele bine trase ale simpozioanelor pe temă dată), ştiţi că tânărul de astăzi aproape că nu are perspectivă în România. Cu rare excepţii, el nu poate trăi din munca lui, nu-şi poate întemeia decât asistat o familie cu un minim standard de viaţă. Ce credeţi că ar trebui să facă tinerii noştri? Dacă pleacă, sunt ei de vină, sau altcineva?

C.T.P.: În problema asta nu se pot da sfaturi. Nu voi spune niciodată unui tânăr pleacă sau rămâi. Să facă aşa cum simte. Altfel, dacă ar vrea să plece şi rămâne, o să-şi pună toate neîmplinirile vieţii pe seama acestui gest. Dacă vrea să rămână şi pleacă, va trăi în străinătate şi mai străin decât, oricum, este. Sunt, categoric, mulţi tineri valoroşi cărora nu li se deschide nici o perspectivă pe măsură în România. Dar sunt şi destui care nu mai au în cap decât Occidentul, deşi nici n-au dat cu nasul de România. N-au încercat cu adevărat să facă ceva aici, fireşte punând osul la treabă, că uşor nu e nicăieri, în schimb se plâng întruna că sunt marginalizaţi şi neînţeleşi. Societatea românească nu i-a strivit, cum pretind ei vehiculând prefabricate de gândire de la televizor, pentru simplul motiv că nici n-au intrat într-un contact serios cu ea. Una e să părăseşti ţara la 40 de ani, după ce ţi-ai ridicat toată Securitatea şi Partidul în cap, cum a făcut Dorin Tudoran, şi alta e să te cari în America la douăzeci şi ceva de ani că eşti neînţeles şi vrei să conduci un Mercedes. Mulţi dintre tinerii noştri vor totul şi, dacă se poate, pe loc. Eu am publicat prima carte la 30 de ani şi mi-am luat prima maşină, o Dacie pe care o am şi astăzi, la 39 de ani... N-am lucrat în presă până la 33 de ani, pentru că n-am putut să fac compromisurile necesare: Ştefan Gheorghiu, politica partidului... Şi astea sunt prostii dacă te gândeşti la generaţia celor care au stat cu zecile de ani prin puşcăriile comuniste, ca să reînceapă să trăiască din nou la 40 şi ceva de ani. Deci, repet, să facă fiecare cum vrea, dar să fie sincer cu sine şi cu ceilalţi.

D.C.E.: Şi acum ultima întrebare a acestui interviu, pentru care vă mulţumesc. În pagina culturală a Adevărului apar, pe lângă semnăturile unor critici şi gazetari reputaţi (C. Stănescu, Magda Mihăilescu, Constantin Coroiu ş.a.), cele ale unor tineri pe cât de talentaţi, pe atât de ne-complezenţi în comentariile lor: Cristina Modreanu, Diana Popescu, Florena Dobrescu, Gheorghiţă Aurelian Ion. Mizaţi pe tineri sau mizaţi pe merit, indiferent de vârstă?

C.T.P.: E un fals universal răspândit că pe cutare vârsta l-a schimbat de nu-l mai recunoşti. Vârsta nu te poate face altceva decât eşti. Dacă ai în tine substanţă umană, o ai şi la 15 ani, şi la 80. Refuz să cred că scleroza, dacă o apuc, mă va face vreodată să fiu nedrept sau ticălos. De asemenea, nu cred că structurile mele de gândire actuale vor putea fi alterate vreodată, chiar dacă aş avea un accident vascular cerebral care să mă damblagească. La 25 de ani eram un individ detestabil pentru mine, cel de azi: pateticoid, teribilist, încăpăţânat, deplasat, pus pe automistificare. Dar exista în acel tânăr o distanţă, un ecart continuu faţă de mocirla sau penibilul în care se afunda – din distanţa aceea, din detaşarea aceea aproape subconştientă s-a născut actualul Popescu. Ştii, Daniel, pe cine am chemat eu la ordine prin '92, ca proaspăt redactor-şef al Adevărului literar şi artistic? Pe Iosif Sava, Dinu Săraru, Ecaterina Oproiu, Magda Mihăilescu... Ei erau colaboratorii revistei. Domnilor şi doamnelor, am zis, nu dau pe nimeni afară, însă trebuie să vă adaptaţi zilei de azi. Cred că se uitau la mine ca la un gauleiter. În faţa programului de adaptare enunţat de subsemnatul, Iosif Sava s-a dovedit cel mai recalcitrant. Ne-am şi despărţit, domnul Sava spunându-mi că ne vom revedea când o să mă intereseze din nou marea cultură. Dinu Săraru s-a dovedit cel mai maleabil, producând atunci în revistă nişte interesante amintiri de la Teatrul Mic. Apoi, când i-au revenit corăbiile la suprafaţă, a plecat. Magda Mihăilescu a rezistat cu brio până în ziua de azi. Niciodată n-am respins pe cineva pentru că era bătrân sau "fost", l-am respins pentru că era plicticos, lipsit de valoare literară şi artistică. Şi n-am publicat pe nimeni pe bază de "disidenţă"când valoarea bătea spre zero.

Cât priveşte tinerii... Timpul curge vâjâind pe lângă mine, mă simt ca şi cum m-aş transforma în următoarele clipe într-un schelet îmbrăcat în pulbere, sentimentul Philip K. Dick... Cu câteva secunde în urmă veneau să dea examen pentru angajare Saviana Stănescu, Costică Brădăţan, Sorin Băiaşu, Cristina Modreanu, Diana Popescu, Florena Dobrescu, Gheorghiţă Ion... Cu câteva secunde în urmă, debutau în Adevărul literar şi artistic Andrei Pogorilovschi, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Svetlana Cârstean... Apărea prima semnătură a lui Daniel Cristea-Enache... Cred şi sper în tineri, dar nu orbeşte. Uneori ei pot fi mai conformişti şi mai alunecoşi decât bătrânii. Ar fi totuşi o sărbătoare a vieţii mele să vină clipa în care un tânăr îmi va spune calm şi limpede un lucru la care eu nu m-am gândit niciodată. O idee pe care n-aş fi putut s-o concep. Un altceva. Îmi imaginez uşurarea, împăcarea din sufletul meu, când mă voi aşeza în ultima bancă, aşa cum se întâmplă într-o povestire a lui Crohmălniceanu, şi voi încerca să înţeleg...

Notă: Interviul cu Cristian Tudor Popescu a apărut iniţial în România literară, nr. 43/ 30 oct.-5 nov. 2002.