Muzica agitată

Nu ştiu ce-mi vine într-o zi şi demarez programul de culturalizare muzicală forţată într-un moment total nepotrivit: în timp ce mă aflam la volan, în drum spre "grădi". La primul stop, nu stau prea mult pe gânduri şi pun un CD cu şansonete, primite de la socrul meu. Când se face din nou verde, pornesc fericită.

Nu trece mult şi cineva îşi drege glasul, după care loveşte fără milă:
- Mami, nu putem schimba muzica asta?
- Nu-ţi place? mă trezesc şi eu vorbind în loc să tac şi să schimb CD-ul.
- Nu!
- De ce? insist, disperată că odrasla nu-mi împărtăşeşte gusturile. Pe tanti asta care cântă o chema Edith Piaf. A fost una dintre cele mai mari voci descoperite vreodată... I se spunea vrăbiuţa, dar cânta ca o privighetoare.
- Îhî!...
- Ca privighetoarea lui Andersen, continui, agăţându-mă cu disperare de numele cuiva care-şi câştigase deja notorietatea în ochii copilului.
- Nu-mi place!
- Ai răbdare până la următorul stop, nu vreau să umblu la radio acum, mint cu neruşinare.

Îl privesc în oglindă. Stă îmbufnat în scăunelul lui de maşină, ca prinţul care nu-şi întâlnise încă prietenul cerşetor.
- Nu-ţi place limba? întreb, dornică să verific dacă anglofilia noastră se face vinovată de toate astea.
- Nu, nu-mi place muzica. E prea liniştită! Mie îmi place muzica agitată!
- Rock'n roll?

Mă priveşte nedumerit.
- Când cântă la chitară şi la tobe?
- Da! se luminează dintr-odată şi începe să se foiască în scaun, lovind talgerele unei baterii imaginare.
- Tu vrei să cânţi la tobe? întreb, cu inima cât un purice.
- Nu, la chitară! Voi fi cel mai mare chitarist al lumii!

N-am ce face şi schimb CD-ul. Îi pun Jimi Hendrix şi conduc mai departe, mai liniştită decât am fost vreodată. Micul chitarist ascultă fascinat, ţintuit în scăunel.

"Boala" lui muzicală e veche, cam din vară, de când ne cere cu disperare să-i cumpărăm o chitară. Şi e moştenire de familie! Tati a fost şi el un chitarist renumit la... el acasă. Aşa că până la urmă cedez: îl las să-şi aducă de la bunici vechea chitară a tatălui său.

Seara îl iau de la "grădi", trecem să luăm chitara, dăm o raită să cumpărăm şi nişte corzi noi, apoi aştept, ca de obicei, ca micul chitarist să adoarmă în maşină. De data asta însă parcă ar fi în transă.
- Ce s-a întâmplat Matei? Cum de n-ai adormit?
- Copiii ca mine nu dorm niciodată! ne spune, în timp se chinuie să-şi ţină ochii deschişi.

Apoi îşi ia chitara din portbagaj şi se îndreaptă decis, ca un samurai, către apartamentul nostru. Mă gândesc cu groază la reacţiile vecinilor, la explicaţiile pe care voi fi nevoită să le dau, la scuzele pe care va trebui să le încropesc, după care mă opresc brusc. Nu mai pot gândi. Ceva mă loveşte direct în moalele capului.
- Veta, mi-ai stricat chiuveta! se aude din sufragerie vocea odraslei mele, însoţită de nişte zdrăngăneli sinistre.

Mă apropii, sperând că am halucinaţii. Sincer, habar n-aveam de unde auzise el melodia, eu nici măcar nu ştiu cui îi aparţine, dar nu asta conta.
- Oh, nu! Veta, mi-ai stricat chiuveta! Oh, da! Veta, mi-ai stricat chiuveta! mai insistă glăşciorul bine-cunoscut.
- Ce faci Matei? intervin, încercând să opresc dezastrul.
- Înnebunesc vecinii!

Nu ştiu exact ce anume, dar ceva mă opreşte să-i spun "te rog să încetezi". Probabil gândul la bormaşinile ori manelele vecinilor mei, nu contează. Zâmbesc şi plec în bucătărie. Îmi promit în gând însă două lucruri: să-i găsesc cât mai curând un profesor de chitară şi să-l determin să-şi extindă repertoriul.


Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.