Cine-i şefu'?

Nu ştiu cum sunt prichindeii ori prichinduţele voastre, dar Matei al meu e preocupat mai nou de ierarhii. Primul lucru pe care vrea să-l afle atunci când ajunge într-un loc străin e cine e "stăpânul domeniului". Mai precis, cine e şeful. Asta, în timp ce zi de zi, la "grădi", se străduieşte să devină unul. Sau, cel puţin, ce-şi imaginează el că ar trebui să fie personajul cu pricina... Aşa că se străduieşte din răsputeri să răspundă la toate întrebările educatoarei înaintea celorlalţi, să-i trântească pe toţi cât mai bine la Aikido sau să fie un "mic om de ştiinţă" la Fun Science. Dacă nu-i iese, e prăpăd. De fiecare dată se lasă cu lacrimi.

Habar n-am pe cine moşteneşte. Mă uit în fiecare zi când la soţul meu, când în oglindă, şi tot nu reuşesc să înţeleg. Uneori, mă simt de parcă aş fi făcut o chetă între spiritul meu de competiţie şi al soţului meu, apoi i-aş fi "livrat" toată agoniseala lui Matei, direct prin cordonul ombilical.
- Cine e şeful la noi în casă? Tu eşti, mami? mă întreabă conspirativ, în una dintre zilele trecute.
- Nu...
- Tati? mai insistă, oarecum suspicios.
- La noi nu există şef, îi răspund.
- Aha, zice, deşi e limpede că răspunsul nu-l mulţumeşte nici pe departe.

Mai stă puţin şi revine asupra problemei, de parcă ar vrea să-mi mai acorde încă o şansă. De data asta însă, mă ia prin învăluire:
- Atunci, îmi spui cine e numărul unu?
- Vrei să fii tu?

Îi sclipesc ochii, dar dă din cap că nu. Propunerea a venit prea uşor şi e mult prea neserioasă pentru a fi acceptată.
- Atunci putem fi pe rând, îi zic, crezând că asta o să-l încânte. Azi tati, mâine tu, poimâine eu...
- Cum aşa?...
- Păi, e simplu. Facem câte o şedinţă în fiecare săptămână, votăm şi schimbăm şeful. O să fie haios, o să vezi! îi spun, cuprinsă de un entuziasm mai mare decât s-ar fi cuvenit. Mami n-are voie să facă asta la serviciu. Dar aici, eu şi tati ne putem imagina că suntem acolo şi o să ne distrăm copios... Ce zici?
- Eu vreau să fii tu, mami! îmi spune, în timp ce mă îmbrăţişează.

Rezist ispitei. E suficient să mă gândesc la ce s-a întâmplat de fiecare dată când viaţa mi-a oferit o asemenea ocazie şi-i răspund, resemnată:
- Mai bine nu.

Îl văd cum se încruntă.
- Dacă vrei tu neapărat un şef, hai să-l punem pe tati! propun, gândindu-mă că până la urmă copilul are dreptate. Familia noastră nu poate pluti la nesfârşit aşa, ca o corabie în derivă.

Îl privesc cu coada ochiului, să văd cum reacţionează. Mustăceşte. E limpede că nu e mulţumit de propunerea mea. Şeful propus de mine e mult mai greu de manipulat decât cel propus de el, dar, spre surprinderea mea acceptă.
- Bine, săptămâna asta îl las pe el!

Ţinând cont că Matei e în perioada pe care nenea Freud o numeşte "oedipiană", acceptarea lui mi se pare de-a dreptul eroică. Preocuparea excesivă de a avea şefi acasă însă mi se pare cel puţin bizară pentru un mic anarhist de teapa lui. Explicaţia vine însă de unde mă aşteptam mai puţin: din partea sensei-ului lui.

Matei tocmai încheiase una dintre lecţiile lui de aikido, când o văd cum se apropie de mine (sensei-ul e o ea!), cu paşi mărunţi şi cu un zâmbet până la urechi.
- Matei e un lider! îmi zice, urmărindu-mi privirea.

Mormăi ceva, mai mult din politeţe, după care urmăresc scena în derulare, în care Matei interacţionează cu "subordonaţii". Singurul lucru care mă consolează e că prichindeii care-i stau în cale au la dispoziţie saltele şi măcar cad pe moale.
- E inevitabil, o aud spunându-mi. Va intra mereu în conflict cu ceilalţi potenţiali lideri din grup!
- Acasă nu are rivali, îi răspund, încercând să glumesc.
- Îşi va crea unul, îmi răspunde zâmbitoare, japoneza de serviciu.
- De ce?
- Pentru a avea împotriva cui să lupte şi pentru a vedea dacă modelul funcţionează şi la maturitate, mă izbeşte răspunsul.

Probabil se citeşte limpede panica din privirea mea, pentru că o aud spunându-mi:
- Să ştiţi că mulţi oameni plătesc bani grei pentru cursuri în care să înveţe cum să-i conducă pe alţii. Şi tot degeaba!
- Şi ce propuneţi? mă trezesc dintr-odată vorbind, intuind parcă încotro bate.
- Să facem din el un lider bun!

Nu-mi place ce aud, dar e logic şi pare corect. Şi până la urmă e o viziune de ansamblu mult mai generoasă decât a mea. Doar vorbim de visele copilului meu, nu de ale mele! Iar asta e vârsta la care trebuie să-i descoperi şi să-i încurajezi aptitudinile, nicidecum să le impui pe ale tale. Niciodată nu mi-am imaginat însă că e chiar atât de greu să încurajezi "ceva" ce tu nu ţi-ai dorit pentru el...


Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.