Manual de fotografie: Cum se fotografiază soldaţii vii şi cei morţi (II)

# Francezul Rene Riffaud, veteran din Primul Război Mondial, a murit zilele trecute la vârsta de 108 ani. Într-o fotografie din 1917 a rămas tânăr, plin de vlagă, cu o mână sprijinită de-un scaun curbat, cu cealaltă proţăpită cocoşeşte în şold. E în uniformă. Închizând ochii mi-l pot imagina bând vin, pipăind rotunjimi tandre, feminine, năduşind în tranşee cu bărbia plină de noroi şi de salivă. Îl "văd" ducând la gură un dumicat de pesmet, chircit sub un plop, îl "văd" târându-şi de braţe camarazii loviţi, zeci de kilograme de carne, oase, suflet şi sânge gâlgâitor prin venele deschise, îl "văd" cocârjat deasupra armei cu ochii lărgiţi a spaimă şi într-un târziu întins pe-o targă, împuţinat, fără de un picior pe care schijele îl mutaseră de unde îi era locul. Spun "îl văd", dar de fapt chipul i se suprapune ca o mască pe cele ale altor soldaţi, din războaie diferite, pe care i-am zărit în sute de fotografii, la fel cum gamba lipsă e din povestea unui veteran din al doilea război mondial, cu care am vorbit aplecaţi asupra albumului cu poze vechi, dreptunghiuri de hârtie în care respectivul bătrân era june zâmbitor şi mai ales avea toate cele ale trupului şi sufletului la locurile lor.

# "Dacă fotografiile tale nu sunt destul de bune, înseamnă că tu nu ai fost destul de aproape", spunea Robert Capa, unul dintre cei mai cunoscuţi fotoreporteri de război. În 1937, iubita lui, Gerda Taro, "the pretty little woman" cum au descris-o în Life, a fost strivită de un tanc în timpul războiului civil din Spania. La fel ca şi Capa fotografia pentru revistele franţuzeşti, însă puţini îşi mai amintesc acum pozele ei. În memoria tuturor a rămas imaginea soldatului spaniol surprins de aparat chiar în secunda când glonţul inamicului i-a străpuns pieptul, fiind înţepenit în aer însă gata de marea prăbuşire. Capa apucase să-i capteze ultima clipă de viaţă sau întâia din moarte, înainte ca trupul lovit să se prăvălească în ţărână cu braţele larg desfăcute. Multă vreme s-a crezut că fotografia care a făcut înconjurul lumii a fost regizată. Târziu s-a demonstrat veridicitatea ei, descoperindu-se şi identitatea soldatului ucis: Federico Borrell García, nume pe care l-aş vedea foarte bine într-un roman de Marquez ori într-o baladă îndoliată despre o mamă tânguitoare.

Pe 6 iunie 1944 (Ziua Z), Capa a participat la marea debarcare din Normandia. În primele ore ale invaziei a făcut 108 fotografii, din care doar 11 au supravieţuit. Culmea ironiei: cele patru filme nu s-au distrus în focul luptei, ci în laboratorul în care au fost developate. Se pare că tânărul care preparase soluţiile se grăbise să plece la o întâlnire amoroasă; s-a dat vina şi pe băiatul care fierbea ceaiul. Vinovatul avea să devină peste ani celebrul fotograf Larry Burrows. Capa a murit călcând pe o mină în războiul din Indochina, pe 25 mai 1954. Burrows a fost ucis în războiul din Vietnam, pe 10 februarie 1971, elicopterul în care se afla fiind doborât de un proiectil. Amândoi aveau la gât aparatele de fotografiat. Cineva mai înţelept decât mine ar putea spune că moartea celor trei ţine de destin, totuşi prefer să mă gândesc mai puţin la pulberea de oase care a rămas în pământ în urma lor; mă aplec mai mult asupra fotografiilor pe care le-au făcut, rămase în reviste îngălbenite şi pe site-uri oarecum obscure. Pe Gerda cea strivită de tanc o am în minte cu o bască cochetă pe cap, cu faţa lipită pieziş de braţul îndoit, cu pantofi subţiri de mers la bal, aşa cum am văzut-o într-o fotografie făcută pe vremea când încă trăia şi nu putea să-şi ghicească sfârşitul.

David Seymour (Chim), unul dintre prietenii lui Capa, a fost ucis pe 10 noiembrie 1956, pe când fotografia luptele duse pentru Canalul Suez. Cu un an înainte de a-şi pierde viaţa a portretizat-o pe Sophia Loren la Napoli, cocoţată pe o masă rotundă, albă, cu picioarele lungi acoperite de ciorapi negri cu găurele. Într-un mod stupid mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi stăruit în fotografierea coapselor de actriţă, lăsând pe seama altora povara războiului.

# Americanul Joe Rosenthal are un omolog rus, Evgheni Ananévich Khaldei, care pe 2 mai 1945 a fotografiat drapelul sovietic ridicat deasupra Reichstagului. Berlinul înecat în fum, clădirile în ruină şi steagul roşu fluturând victorios. Aşa arată fotografia lui Khaldei.

La bătrâneţe cei doi s-au întâlnit. Au apărut într-un documentar cu trupurile cocârjate de ani, depănând amintiri la o masă rotundă, sub o umbrelă mare, grea. Sau cel puţin aşa îmi amintesc.

#18 aprilie 1994, Africa de Sud. Ken Oosterbroek a fost ucis în timp ce fotografia o luptă de stradă. Bunul său prieten Kevin Carter, câştigătorul premiului Pulitzer, a fost primul care a pozat în Africa de Sud o execuţie publică prin spânzurare. Pe 11 martie 1994 s-a aflat la câţiva paşi distanţă de un om care a fost împuşcat pe stradă. Conştientizând că în orice clipă armele soldaţilor pot fi îndreptate şi spre el, povestise apoi că în acele momente se gândise la ultima fotografie care ar fi urmat să-i fie publicată. Se întreba cum va arăta poza făcută înainte de a fi ucis, aşa cum mulţi romancieri se gândesc probabil cum va suna ultima frază, iar poeţii se întristează singuri meditând la cele din urmă versuri. Execuţia bărbatului a avut loc exact când Carter schimba filmul în aparat, nereuşind s-o imortalizeze. De necaz că a ratat fotografia a băut toată noaptea. Pe 27 iulie 1994, în Johannesburg, s-a sinucis. Avea 33 de ani. Biletul lăsat în urmă vorbeşte despre amintirile cumplite ce-l măcinau, despre ororile pe care le-a fotografiat de-a lungul anilor. Ultima care l-a văzut în viaţă a fost văduva prietenului împuşcat. "I have gone to join Ken if I am that lucky", a scris în biletul de adio printre alte vorbe.

# Anul trecut, pe 23 iunie, fotoreporterul suedez Martin Adler a fost asasinat în Mogadishu, în timp ce somalezii sărbătoreau semnarea armistiţiului. Mii de oameni strigau sau ardeau drapele americane şi etiopiene, când un bărbat din mulţime, mascat, s-a apropiat de Adler împuşcându-l de la mică distanţă. În fotografiile făcute după prăbuşirea lui şi fuga asasinului, corpul fotoreporterului apare chircit la pământ, cu faţa ascunsă în nisipul roşcat. O pată mare de sânge pe cămaşa albă. Drept să spun nu ştiu prea bine ce armistiţiu s-a semnat atunci şi ce tabere fuseseră implicate în conflict. La urma urmei nu contează, cam toate războaiele seamănă între ele. Oameni ce ucid şi sunt ucişi, în urma lor: un munte de cadavre care îngraşă pământul. Multă vreme de acum înainte, Somalia va fi legată în mintea mea de imaginea fotoreporterului mort pe care se lăbărţase pata de sânge.

Două fotografii de-ale lui Adler par să însumeze toată esenţa războiului. Prima e din Sudan. Trei cranii umane, fără de carne şi păr pe ele, tăcute şi opace în soare, uitate în mijlocul unui drum prăfos. Cinci soldaţi înarmaţi mărşăluiesc pe margine, însă ochii privitorului se opresc întâi pe cranii, urcă apoi spre militari ca imediat să se reîntoarcă spre oseminte. Fotografia sobră, metafizică, îmi dă certitudinea că teoretic ar trebui să mai existe una într-o prelungire firească, cu un alt drum prăfos din Sudan, însă de data aceasta cu cinci cranii uscate de soare, cu alţi soldaţi mărşăluind pe margine. Şi apoi un alt cadru, cu capete noi lipsite până şi de schelet... Această certitudine pe care o am nu se bazează pe simple presupuneri, fiecare element din fotografie, încadrarea atentă, compoziţia şi tonurile de gri, toate asigurându-mă că nu mă aflu departe de adevăr. Cea de-a doua fotografie de care pomeneam a fost făcută în Congo. Soldaţi la bustul gol, cu pielea neagră ghemuită deasupra muşchilor, făcând flotări. Cel din faţă, pe care poposise obiectivul aparatului, pare o maşinărie de ucis. Încordarea şi încruntarea lui îmi sugerează violenţă şi cruzime în stare pură, îmi arată că este o fiinţă măcinată de un rău profund.