Ce greu plecăm din locul nădejdilor noastre
mânați de nădejdile noastre, de alte nădejdi
și mai ales de spaima lipsei oricăror nădejdi
și o clipă aruncând privirea peste umăr
cu atâta bruschețe încât trupul întors
răsucește inima ca pe o rufă stoarsă de apă
vedem ce a rămas și ni se năzare
că nu am fost niciodată acolo
de unde nu am vrut să plecăm niciodată
dacă nu am fi fost siliți să credem
că vrem să plecăm.
Dar ce ușor vine vântul să spulbere,
să măture de tot urma noastră de pași
iar în poartă vedem pisica atât de bine știută
care se spală anunțând musafiri
fiindcă pentru urmele lor mai proaspete
a venit vântul să spulbere urmele noastre.
(în perioada 1 iulie 2023 - 30 septembrie 2023, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)
0 comentarii
Arhiva rubricii
Diphylleia grayi, Ruxandra CesereanuDescântec, Simona PopescuFiul risipitor, Gabriele Tinti, traducere de Ioana IeronimSamuel, Mariana MarinPământ pătruns în inimă, Gabriela MelinescuToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate