Mă sună contabilul, sper că nu înainte să moară. Domnu' Caragiescu, de asemenea sper că e mai bun cu cifrele decât cu numele, zice, au intrat banii de la premiul ăla reputat de literatură, nu știu cum. Eu: cifră mare? Cam. Rotundă? Și. Cu multe zerouri, cum vă place, domnu' Caragidaniel. Bine, virează-mi ca de obicei în contul ăla Swiss; ia-ți simbria. Încă ceva, a intrat plata și de la Ficțiuni. Mare? Hmm. Zerouri? Ioc. Nici nu e rotundă, doar centime. Cică v-au imputat că ați mâncat o virgulă.
Iulia Biro
Doar ție îți spun asta: l-am luat din greșeală. Ca atunci când fiică-mea, la vreo 8 ani, a avut de pictat o scenă din povești pentru un concurs, a ales Scufița Roșie, i s-a părut prea goală foaia și a mai pus câteva animale pe-acolo. Juriul a crezut că e vorba de Muzicanții din Bremen și a premiat-o. Eu am scris, în glumă și de nervi, o carte care încălca aproape toate regulile predate la cursurile de scriere creativă. După ce a fost pe piață și toți m-au considerat un reformator, ce să mai fac?
Laura Stanciu
În iarna lui 1905, în casa ei elegantă din Viena, Bertha Kinsky își înrămă diploma premiului Nobel pentru pace. Era mai mult de-atât. Era ultimul semn de la Alfred. Primul fusese anunțul din ziar. Domn bogat, educat, în vârstă, caută femeie matură, vorbitoare de limbi străine, pentru post de secretară și menajeră. După ce locuiseră împreună, corespondaseră toată viața. Voi crea ceva care ne va lega numele, i-a promis el. Abia după ce ea împlini 62 ani, numele lor ajunseră pe același act oficial.
