L-am luat din toate unghiurile posibile, profitând că eram la Stockholm cu nu mai știu ce ocazie. Îmi amintesc un panou cu Nelson Mandela, un altul cu Gorbaciov. Râdeam pe-acolo prin Muzeu amintindu-mi că al nostru, Ceaușescu, în nebunia lui, voia și el Premiul Nobel pentru Pace. Făcuse și un fel de referendum în care trebuia să votăm cu toții reducerea cu 5% a armamentului. Teoretic, din 20 de puști românești, una ar fi dispărut prin referendum. Practic, însă, Ceaușescu n-a luat Nobelul.
Sanda Burță
Leopoldine Slamar nu mă iubea, știam asta, dar voiam să-i arăt cumva că m-am schimbat, că nu mai sunt bruta pe care-a cunoscut-o. Așa am început să scriu. Cu disperare de sălbăticiune care-și retează cu colții laba prinsă-n laț. Mi-am exorcizat în cărțile mele, pe rând, toți demonii, furia, cruzimea, lăcomia, curvia. Am așteptat ca ea să mă vadă. Laude, ovații, recunoaștere. Leopoldine nu mă iubea. Din medalia căpătată am șlefuit glonț și mi-am zburat creierii. E cald ca dracu-n iad. Și tot o mai iubesc.
Ioana Clara Enescu
De cum am intrat, a fugit spre mine, cu ochii mai luminoși ca niciodată. Ne ierrrtați că n-am găsit unul mai marrre, mi-a spus, ca un șoricel rârâit, oferindu-mi cel mai frumos mărțișor din lume, un trandafir roșu, din plastic, ce abia îi încăpea în palmă. În lumina primei dimineți de primăvară, podeaua a devenit albastră, ferestrele s-au umplut de flori, iar din fotolii de catifea mă priveau, într-un amestec incert de bucurie și severitate, academicienii care mi-au prins în jurul inimii cea mai prețioasă medalie.
