A fost o bătălie grea. Plină de întorsături lipsite de sens, de piedici apărute din senin, de mici detalii care ne aduceau iarăși în punctul de unde porniserăm. Cea mai grea a fost lupta cu părinții noștri care-și exprimau dezacordul în mod activ, militant. Alor mei, cel puțin, parcă nu le păsa de fericirea mea. În mod ciudat, prietenii și chiar colegii de serviciu aveau ceva de comentat. Dar iată-mă victorios. În sfârșit am în mâna hârtia mult dorită, pe care-s trecute numele noastre: divorțul.
Răzvan Drăgoi
Nu am inventat nimic. Nu am făcut nimic remarcabil în vreun domeniu. Nu am cercetări. Nu am făcut aplicații practice ale vreunor chestiuni teoretice, asupra cărora să mă fi concentrat. Nu am dat lumii vreo chestie memorabilă. Am fost mediocru, dintotdeauna. Serviciu, trafic, casă, cumpărături, câte un concediu, vreo ieșire cu prietenii, absolut nimic ieșit din comun. Revendic Premiul Nobel pentru sociologie, deoarece reprezint, cu certitudine, cel mai mare grup de oameni de pe Pământ. Mulțumesc.
Denisse Oana Rădoi
Aplauze. Mii de perechi de palme frenetice. Ochi curioși ațintiți asupra mea. Fotografii, blitzuri, reflectoare. Se face liniște. Mă îndrept către scenă, ridic ușor rochia cu trenă și preiau microfonul. Vocea îmi tremură dar intră în rezonanță cu miile de timpane încordate. Mulțumesc Academiei, îngaim, moment în care din sală răbufnesc urale cu numele meu. Uralele devin tot mai insistente și zgomotoase până ce se unesc într-o singură voce, a mamei mele. Denisaaa, trezește-te.
