Tu, să iei Nobelul? Hai, fii serios, pentru ce ți l-ar da tocmai ție? mă întreba un prieten, mai să bufnească în râs. Cu știința ești paralel, cu scrisul nu le ai, nu ai niciun talent, mon cher. Ești un bătrânel ciufut, posac, bețiv și singur. Ei, poate pentru asta, mi s-a aprins un beculeț. Pentru ce, pentru beție? Stai liniștit. Nici măcar la asta nu excelezi. Sunt mulți care te întrec. Nu pentru beție, mă, pentru singurătate. Ete, fleoșc. Pentru asta nu se dă. Da' ce, mă, Marquez nu l-a luat?
Silvia Ștefan
Pentru că nu s-a inventat premiul cel mare pentru mine, l-am făcut singurică. Un Nobel de cristal, cu găurică în vârf. De fiecare dată când am chef să mă-nveselesc, torn ceva pe sus și pac. Deja-mi apare covorul roșu sub papucii de casă, prin bucătărie. Aplica nu mai luminează obișnuit, e mama stroboscopului. Tricoul ăsta lung, puțin peste buci, pare ultima creație a designer-ului chelios. Puțin Irish, please. Și mâna dreaptă începe un refill. Ce ziceam? Ah, mulțumesc publicului pentru. Fuck off. Blitz. Strălucesc.
Titela Durnea
Șterg praful. Aranjez vaza pe mileul optzecist primit zestre. Alături, tronează urna cu vise. Decedate prematur. Neutralizate de propria-mi dinamită. Unul a supraviețuit genocidului. Îmi amintesc cum flutura spasmodic steagul alb, peticit. Am căzut într-un final la pace. În noaptea în care-a sunat telefonul. Îndelung. N-am răspuns. Am aflat ulterior că a fost consens. Mi l-au atribuit în lipsă. Un vis cât un fir de praf. Încerc să scot pata lăsată de cerneala Pelikan. Șterg praful. Urna-i plină.
