9. Singurătate - muzică din Cuba

3 noiembrie 2000
Pînă şi umbra mea scrie!

Tu iubeşti un băiat? Îţi place unul?

Am scris un poem despre mine. Din hîrtia aceea am făcut, mai devreme, un avion de hîrtie. L-am azvîrlit pe geam. Acum mă plimb cu avionul printre copacii galbeni, peste antenele blocurilor, urc în întuneric şi cobor printre luminile oraşului. Vei zice: dar dacă acum eşti în avionul de hîrtie, cum de eşti şi la masă, lîngă calculatorul vechi, taiwanez, şi îmi scrii? E simplu: am sărit cu paraşuta!

Caseta asta cu muzică din Cuba ţine tovărăşie singurătăţii mele. E vineri seara. Am şi eu tabieturile mele. Beau un suc cu prietenii, pe o terasă, merg la un film. Un prieten îmi spunea despre un prieten. E vineri seara.

În această casă s-a născut alaltăieri Constantin Brâncuşi. Îmi plac jurnaliştii cam cum îi plăceau lui W.C. Fields copiii ( mai ales cu cartofi prăjiţi).

- Ăsta e sistemul. Eu sînt o rotiţă. Dumneata eşti o rotiţă.

- Ce faci, mă?
- Mă duc la chirurgie.
- Ai pe cineva acolo?
- Am un chist.

- Cine are bani să-şi ia Formula As? (ironic!)
- Dar cine are bani să-şi facă vilă? (şi mai ironic)

Voci.

Am fost în Grădina Botanică. Voi scrie o povestire despre pozele pe care Corina le-a făcut (astăzi, mie; dar face poze de-o săptămînă!)

La Dan am listat trei povestiri, dar le voi corecta şi le voi re-lista. Dan şi-a dat demisia. El zice că, dacă voi mai avea nevoie să transfer de pe dischetă mare pe una mică, să apelez la doamna R, colega lui. El pleacă în Canada. Şi-a luat viza, dar cred că pleacă după sărbători.

Acasă, nervii mei aproape plesniseră. Poate că nu filmul Kafka îmi lipsea, dar l-am privit. Mi-a plăcut cum femeia îi spunea: Dacă aş aştepta ca tu să înţelegi, s-ar face prea tîrziu şi cum, din alb-negru, filmul devine color în clipa în care Kafka intră, pe o uşă, în Castel.
Viaţa ta socială lasă de dorit.
Te închizi în tine, îmi produci un sentiment de jenă.
Să faci sport, să capeţi culoare în obraji.
Îi spunea şeful lui.

După ce vom termina de scris, ne vom ura: o viaţă frumoasă? Tu ai şi terminat?

Doctorul care a confundat pacientele şi a operat-o la mînă pe femeia cu apendicită a primit mustrare.

Frunzele sînt măturate şi puse în saci de plastic. Păcat că n-ai văzut fluturele ăla galben zburînd pe deasupra asfaltului unei străduţe din Craiova, astăzi la prînz. Avea margini negre, dar culoarea galben era cea mai frumoasă şi era tare delicat el, fluturele. Şi eu l-am văzut! L-am iubit. Şi am mers fiecare mai departe. N-am nici o idee despre unde o fi el acum, iar mîine-l voi uita.

Mă gîndesc, în context, la Nadia. Ea zice că există reguli cărora ne supunem, în public. Ele arată cam aşa: dacă în publicul în care ne aflăm este o fată pe care aş putea să o simpatizez sau care ar putea să mă simpatizeze, atunci va fi evident că eu şi Nadia sîntem împreună. Vor fi gesturi, Nadia va vorbi mult cu mine, în termeni fireşti- sîntem împreună de mai bine de cinci ani. Dacă sîntem într-un public în care se află un băiat care o simpatizează (şi reciproc), Nadia mă uită. Ne supunem regulilor cu care ne purtăm în public: ea pare independentă, nu vorbeşte cu mine decît dacă apare o necesitate, stă mai departe, etc. N-a fost o critică sau o nemulţumire. Constat şi eu.

4 noiembrie 2000
Auzit-aţi ce bine e să fii cîştigătorul zilei?
Eu spun că-i la fel de bine să pierzi,
Bătăliiile se pierd în acelaşi spirit în care-s cîştigate - zice Walt Whitman.
Aş vrea să-l am tovarăş de drum, să îl caut şi să ne plimbăm împreună.
Vorbiţi-mi deschis, nimeni altul n-ascultă
şi stau doar o clipă, zice tot el, într-o paranteză. Sau între două paranteze. Parcă asta e important?

În seara asta am cunoscut un personaj feminin dintr-o povetire- Singurătate- pe care am scris-o cu un an în urmă. E chiar adevărat! Şi tot în seara asta am spălat mai multe şosete decît a spălat Andrei Pleşu în toată viaţa lui, luînd în calcul posibilitatea ca el să fi făcut armata. Păcat că o viaţă nu se judecă după numărul şosetelor spălate. Aş fi un om împlinit, iar mama ar fi campioana mondială. Post-mortem.

Sînt prea fin pentru lumea asta- zise el stînd înfipt în canalul de pe marginea străzii. Mereu m-am gîndit că acul din povestea asta a lui Andersen aduce cu mine. Sau invers. Ce mă face să mă cred deosebit? Nu în sensul absenţei modestiei.

De-aş avea bani, m-aş duce la dentist. Într-o carte, Radu Mareş presupunea că Gide nu i-ar fi primit nici în bucătărie pe Henry Miller, Panait istrati, Orwell. Oamenii cu bani îmi par dintr-o altă lume.

Acum mă gîndesc la Marius Tupan care, la televizor, ne spunea că revista Luceafărul a promovat peste două sute de tineri scriitori. Puţini însă au confirmat, doar, zicea el, băiatul lui Hossu-Longin şi fata doamnei Oancea. No comment!

5 noiembrie 2000
După o noapte albă, o duminică gri. Priveam filme cu criminali psihopaţi, nu puteam dormi. Corina e cu Laur. La prieteni de-ai lor care nu-mi plac. Am aţipit un pic în zori. Mi-e dor de oameni. De oamenii care văd o parte din ce văd eu. O ascult pe Ioana povestind pe casete. Cîntînd uneori. Zicea să mă gîndesc bine ce îmi place la mine. Să mă protejez în spatele acelor lucruri, să mă iubesc. O dată a venit cu chitara de la Bistriţa numai ca să-mi cînte cele două cîntece pe care le compusese pentru mine. Sau poate nu numai de-aia.

Ascult Zorba, muzica din film. Au venit Corina şi Laur şi...pe Ioana o ascult doar singur. O să înceapă meciul Craiovei la televizor, cred că voi ieşi pe-afară. Fraţii mei vor înjura cu sîrg arbitrul şi adversarii. De aceea nu voi privi partida.

Uneori - acum de exemplu - mă întreb ce mai am de dat, ce prieten mai pot fi; parcă m-am tot golit, s-ar zice citind ce scriu, că-s tare egoist. Nu mai am răbdarea începuturilor, am îmbătrînit! Nu mai încerc să ies din lumea mea şi nimeni nu dă semne că ar vrea să intre.

La Zorba am fost într-o seară, cu Corina, cu mama, cu fratele meu, într-o sală friguroasă a unui comunism pe sfîrşite. Mi-a plăcut.