Norii pe care nu-i mutăm

Ştirea care m-a zguduit la sfârşitul săptămânii trecute n-are nici o legătură cu sportul. Ca să sărbătorească 300 de ani de existenţă a St. Petersburgului fără probleme meteorologice, ruşii au bombardat cu nu ştiu ce nişte nori de deasupra oraşului, norii s-au speriat şi au plecat repede, ducându-se deasupra Finlandei, unde şi-au deşertat încărcătura. Numai că acolo au lăsat cam multă apă, provocând ceva inundaţii. Ceea ce a făcut că guvernul finlandez să protesteze oficial faţă de metoda ruşilor de a-şi proteja jocurile de laser care au marcat tricentenarul oraşului în care s-a născut preşedintele Putin. De când am auzit povestea asta la televizor mă gândesc cât de puternic trebuie să fii ca să-ţi dea mâna să muţi chiar şi norii de deasupra ta.

Cu chestia asta zdruncinându-mă serios, sâmbătă seara am privit finala Cupei României la fotbal imaginându-mi că Dan Petrescu nu e la ultimul său meci din carieră, că va reuşi să-şi bombardeze vârsta cu nu ştiu ce şi apoi ne va anunţa, la sfârşit, indiferent de rezultat, "ne vedem aici şi anul viitor". N-a fost deloc aşa. Dan Petrescu a jucat finală arătându-ne de ce acesta a fost ultimul său meci. Pentru că cei mari se retrag frumos. S-a văzut că nu mai poate la fel de mult precum Gigel Coman, dar ştie incomensurabil mai bine ce e ăla fotbal. Toată experienţa, flerul, intuiţia şi ambiţia s-au adunat sâmbătă în Dan Petrescu pentru a ni-l aminti pe puştiul blond care apărea de niciunde, prin 1988, în marea echipă a Stelei triumfătoare la Sevilla. Timid, harnic şi binevoitor cu speranţele noastre. Sâmbătă s-a retras trist, ratând trei ocazii pentru echipa sa, perdantă în faţa lui Dinamo. Trist, dar nu ruşinos, în urma lui rămânând regretul.

A fost primul Hagi, apoi Ilie Dumitrescu, undeva prin Italia Răducioiu, Belodedici, Lupescu, Prodan, Gică Popescu, Sabău, acum el, Dan Petrescu. Uşor, uşor, cei pe care i-am numit "Generaţia de Aur" pleacă dintre visele noastre, lăsându-ne amintirile ieşirilor în stradă după Cupa Mondială din 1994, sau cea din 1998. Au mai rămas Dorinel, Stelea şi Prunea, prin Ungaria Selymes. Tot mai mult vom trăi din amintirea lor, aşa cum ne-am hrănit din speranţe furnizate din fiecare minut respirat de ei pe gazon. A fost o dată... Povestea merge mai departe fără ei, fără noi, pentru că e o poveste în care norii adunaţi deasupra fotbalului românesc nu pot fi împrăştiaţi cu nu ştiu ce, ca să-şi reverse ploaia rece deasupra altora. Şi ea cade peste noi, zgribulindu-ne în aşteptarea unui soare care parcă a uitat că mai iubim fotbalul.