Pentru că-i iubesc, să-i cert

Nu credeam că asta se va întâmpla, dar acum, îmi zic că orice, până la urmă, e posibil. Şi trebuie să ştiţi că nu mi-a şubrezit dragostea şi admiraţia pentru ei. Doar că, încă, mi-e greu chiar şi să cred, cu atât mai mult să înţeleg. Mai ales când credeam despre ei că sunt nu doar ambiţia întruchipată, dar şi spiritul cavaleresc al onoarei mutat pe terenul de fotbal. Irlandezii mei, chiar ei, au făcut sâmbătă ceva ce pur şi simplu nu se face. Chiar nu se face, chit că alţii au mai făcut-o. Adică, irlandezii nu sunt primii, nu vor fi nici ultimii. Dar ei nu aveau voie, nu aveau de ce, nu trebuiau, la naiba, să facă asta. Preferam un 1-1 glorios de luptă şi încrâncenare, decât acest 2-1 mânjit de ruşine şi de pumnal înfipt pe la spate. Şi cu cine!? Cu Albania. E drept, Albania care a învins Rusia la Dures, acum vreo două luni, dar tot Albania, adică un fel de lumea a cincea...

La Dublin, era 1-1 în ultimul minut al prelungirilor meciului Irlanda – Albania, în preliminariile Campionatului European. Un albanez s-a accidentat şi coechipierii lui au trimis mingea intenţionat în afara terenului, pentru ca acesta să primească îngrijirile medicale. Când irlandezii au repus mingea în joc din aruncare de la margine, albanezii au aşteptat-o, îndreptăţiţi de unica lege nescrisă care guvernează fotbalul: fair play-ul. Numai că verzii mei, sta-le-ar cele trei puncte în gât, nu! Nu, ei au aruncat-o în atac şi au înscris tocmai pentru că adversarilor nu le venea să creadă că aşa ceva e posibil. Până şi la Carvăn, undeva pe graniţa sudică cu Bulgaria, în ultima divizie Dobrogeană, mingea era dată înapoi adversarilor. La Dublin nici vorbă de aşa ceva şi mai că-mi vine să trimit un blestem de trei puncte minus plus alte trei asupra verzilor din insulă. Că merită chiar să piardă calificarea pentru asta, chit că tot îi iubesc; tocmai de aia îi cert.

La Craiova (unde altundeva), naţionala noastră n-a avut nevoie de certuri, încurajările venite din ovalul Centralului din Bănie fiind suficiente pentru o victorie cu 2-0, împotriva Bosniei. Pentru prima oară am jucat fără vreunul dintre jucătorii care au scris istoria fotbalistică a României în deceniul trecut. N-a făcut-o rău, nici extraordinar. S-a văzut însă că fiecare jucător în parte şi toţi la un loc au înţeles că nu mai ţine să ne agăţăm de trecut. Amintirile sunt bune de povestit la nepoţi, nu de dat pase şi şutat la poartă. N-a fost rău cu Bosnia, dar Norvegia de mâine e altă brânză, în altă traistă. Dacă de la irlandezi aştept un semn de reabilitare şi recunoaştere a imposturii morale, de la ai noştri sper într-o victorie. De ce? Pentru că ei au nevoie de ea, la fel cum şi noi avem nevoie pentru a mai putea trăi încă o noapte în Bănie, la fel ca cea de sâmbătă.