Am atins cu arătătorul drept imaginea din oglindă. Pe nas, prima oară. Apoi pe gropița din obrazul drept. Am zâmbit. A zâmbit și imaginea. Degetul a indicat un incisiv care-l încăleca pe celălalt. Hmm. Sexy. Următoarea atingere: fruntea. Am mângâiat trei riduri. Oare când au apărut? Apoi am descoperit câteva fire albe. Ce dracu-s-ăstea? De ce așa multe? Problemele. Da. Ochii ı-am atins uimită. Tot strălucire albastră. Doamne, cine e femeia asta care seamănă din ce în ce mai mult cu mama mea?
Costi Gălățanu
Între mine și ceilalți am decupat uși. Pe unele le-am închis demult. Trăgea curentul ca pe Ceahlău, monseur, vorba lui Vasilică. Altele mi-au fost trântite în nas, cu temei sau fără. Foarte puține, le pot număra pe degete, sunt încă larg deschise. Între cel care am fost și cel care sunt, ușa e încuiată. Mi-ar plăcea să o mai pot deschide, măcar din când în când, dar am rătăcit cheia. Ar mai trebui să fie o ușă pe undeva, între cel care sunt și cel ce voi fi. O caut. Sper să nu o găsesc zăvorâtă.
Florentina Enache
Am nouă ani, sunt în vacanța de vară, la mamaie. Dorm pe prispă, lângă ea, pe salteaua de paie, învelită cu plapuma de lână. Sunt trează în visul meu suprem. E furtună; o vântoasă cu fulgere nervoase și stropi aiuriți, ne udă frunțile. Mi-e, și nu mi-e frică. Trece, maică, închide ochii și dormi. Patru decenii mai târziu, sunt tot trează în visul meu suprem. Tot furtună, tot fulgere nervoase, tot mi-e, și nu mi-e frică. Să treacă odată; parcă aș mai dormi puțin. O vântoasă, maică, trece. Sărutmâna, șoptesc aiurită.
