În fiecare seară sting lanterna, îmi dau jos casca și mă așez pe banchetă lângă ceilalți. Dubița lasă în urma ei un nor de funingine înecăcioasă. Aceleași fețe obosite, privindu-se una pe alta - buze vineții, mâini pline de bătături, corpuri învelite într-o pânză neagră de smoală. Ochi cleioși care văd același drum zi de zi. La capăt pe cei mai mulți îi așteaptă nevestele și copiii. Pentru alții viața nu mai înseamnă mare lucru. Pe mine mă așteaptă doar Eliot, Poe și Heaney. Pentru ei cobor zilnic în mine.
Laura Stanciu
Vor să închidă Petrila, Fănico. Accidentul de ieri a pus capac. Ce-o să ne facem, Stelică? O să murim de foame. Nu te îngrijora. M-am gândit pe drum. Dacă am merge la sor-ta în Germania? Sau o fi bine să încerc la alte mine din Vale? La Vulcan. Sau la Lupeni, că e și frate-miu acolo. Ne vor da niște salarii, nu ne lasă ei așa, că-s obligați. Oricum ar fi treaba, trebuie să ne mutăm. Că-s 100 de km până la Lupeni. Dacă zici și tu că-i bine, lăsăm casa asta pentru copii și mergem unde o fi nevoie.
Ana Maria Dobre-Nir
trece prin valea umbrei, pe unde colind ca o oarbă, încă purtând eșarfa cu care tu mi-ai acoperit ochii. Nu există un capăt al călătoriei mele, pentru că mă împiedic prea des. Sau poate există unul pe care încă nu-l intuiesc. Ieri am trecut prin ceea ce se simțea a fi un deșert. Mi-a fost sete, dar nu doar de apă. Ci și de viață. Una trăită intens. Da, știu. Mai intens. Nu-ți da ochii peste cap. Sunt sigură că ești de acord cu mine. Dar n-am găsit. Și-atunci am luat o piatră și m-am lovit. Ce nebună, ți-ai spus.
