Ora 18. Cina-i în cuptor, masa-i aranjată, casa-i lună. Pun tacâmurile și vesela pentru musafiri. Două persoane. Am cumpărat un buchet de trandafiri albi. Ador mirosul fin revărsat de ei în mijlocul sufrageriei. Trag draperiile, pun muzică și fug la duș. Cânt și mă îmbrac în spumă, gândul îmi zboară departe. Mă parfumez, îmi iau rochia roșie. Totu-i perfect. Se apropie ora, mă uit la ceas cu nerăbdare. Ding, pendula anunță ora 19. Mă așez în capul mesei, îmi pun în farfurie. La 19:15 mă mut pe scaunul de vis-à-vis.
Siranuș Hakobian
Ultima imagine pe care mi-o amintesc este roata motocicletei căzute într-o rână, care se învârtea imperturbabilă. Mi-ar plăcea să vă spun că mă vedeam de sus, că priveam cum oamenii aceia m-au refăcut bucată cu bucată. De fapt, când m-am trezit am știut exact că sunt într-un pat de spital, îmbrăcată în ghips, atârnată în niște scripeți complicați, meniți să-mi alinieze membrele. De mine mă despărțeau trei centimetri ce puteau fi la fel de bine trei ani lumină: nu am ajuns la mine, deși nasul mă mânca îngrozitor.
Ramona Ungureanu
Ba-mi era cald, ba-mi era frig, ba mi se făcea de-o poieniță cu maci înfloriți, mă strângeau pereții, cineva tot mușca din soare și eram istovită, așa că mi-am spus eu mie rămâi aici cuminte, eu mă duc după ajutoare. Am plecat și m-am lăsat cu mâinile în poală. Aici nu, aici nu, prea era sterp pentru mine, așa că m-am apucat încet și am vopsit iarba verde, cerul albastru cu norișori și curcubeu. Am făcut și o apă, să susure și soare plin și colț de lună să-mi agăț geaca de blugi. Apoi m-am dus după mine.
