Am visat că voi fi fericit, că voi avea o barcă scobită dintr-un trunchi de copac, c-o velă din pânză de in albă, ca o rochie de femeie. M-aș fi plimbat de-a lungul țărmului tăcut, de unde palmieri înalți m-ar fi însoțit veseli și ar fi fluturat din când în când palmele. Seara aș fi ascuns în nisipul alb stele, pentru a le descoperi peste zi comori piraterești, iar vântul ar fi spus povești. Dă bă mai repede din mâini, că n-o să stau aici toată ziua să iau trei cireșe, mă scutură un glas iritat.
Vero Anttheia Teodoru
Se trezise într-un loc străin. Nu știa cine e, nu știa dacă are nevastă, copii. L-au primit la o fermă. Muncea tăcut ziua întreagă. Îl strigau Arkhip, uneori răspundea. După un timp a dispărut. Rătăcea într-un oraș, l-au cules de pe străzi și a ajuns într-un adăpost. Privea în gol. L-au dus la mănăstire. I-au zis Achim. Stătea în fața unei icoane de parcă vedea acolo ceva straniu. În rest respecta rânduiala cu sfințenie. Vorbea puțin. Noaptea căuta înlăuntrul său încercând să se găsească cumva.
Gabriela Marinescu
Psihiatrul îmi întinse scrisoarea medicală. Bipolaritate. Să treceți pe la fete, să vă pună ștampila rotundă. Mă ridic, iau hârtia. Buzele înghețară în zâmbetul exersat în ultimii ani. Șterg lacrimile cu dosul palmei. Vor vedea că am plâns. Îmi întinde un șervețel. Să nu uitați de programarea următoare. Am trecut pragul, doar eu cea întreagă. Pe aia mică, netoata aia veșnic speriată, am lăsat-o pe scaunul capitonat cu nasul ei roșu. Să-și povestească frustrările până luna viitoare. Eu am o viață de trăit.
