Aseară, în cafenea, din senin, m-a izbit dorul de mine. Nu mă mai locuiam de mult și tare voiam să mă întorc acasă. E timpul, mi-am zis, și-am dat să ies. Tocmai atunci intra o doamnă cu păr alb, ca un nor. M-a privit o clipă, s-a așezat în fața ferestrei deschise, și-a scos o carte și a-nceput să citească. Mări galbene, dinozauri plângând barbar și un pescar japonez au țâșnit din cuvintele ei pline de viață. În timp ce-o ascultam, Nora, fetița cu păr sclipitor, mi-a zâmbit, m-a luat de mână și m-a însoțit acasă.
Marina Borzescu
Retras în calmul odăii, meditez la cuvintele maestrului de aikido. Subit, un bâzâit sâcâitor mă aduce la realitate, o muscă. Dau să o alung, insistă. E timpul să aplic lecția, îmi zic. Închid ochii, ascult. Conștiința sinelui se retrage din corp, vid. Singurul simț treaz e auzul ce îi urmează zborul haotic. O simt aproape, ridic palma, aștept, apoi o închid brusc. Îi simt zbaterea, merg spre geam, o eliberez. A doua zi maestrul mă felicită: vezi, nu e greu, când ai prins-o, tu erai musca, acum ești discipolul meu.
Radu Gramatovici
Știi, când cobori cu mașina în Pasajul Victoriei dinspre Titulescu, stâlpul acela de susținere care este chiar pe direcția de mers? Cunoști senzația? Bine, benzile fac ușor dreapta ca să-l ocolească, nu e ca și cum te-ai înfige drept în el. Nu mă privea, părea că nici nu mă ascultă, dar știam că bombăne în gând. Da, pasajul, stâlpul, și? Ce căcat vrea ăsta acum? N-ai impresia că de la o vreme banda a doua se tot îngustează, ca și cum n-ai mai avea pe unde să ocolești stâlpul? Ești bou, ce te-a apucat? Nimic, nimic.
