nu există. Am înțeles când sicriul a coborât în groapă. M-am împiedicat și am căzut peste el. Nu am țipat, eram cu tine, pământul îmi intra în gură, culmea era dulce, în ochi, se transforma în noroi, a, da, se amesteca cu lacrimile, mi-am înfipt adânc mâinile în lut când ți-am simțit mângâierea pe păr și sărutul pe frunte ca un rămas bun și ai dispărut. Venisem după tine. Aveam nevoie de încă un cuvânt. Trăiește. Stăteam sub duș cu apa rece curgând deasupra și am înțeles. E inutil să mă caut. Devin alta. Să pot trăi.
George Dometi
O liniște fără epitete în Rovinariul anului 2024. O mamă alină plânsul cu sughițuri al fiicei ei. Înțelege c-așa a vrut destinul, să cadă tătână-tu în puțul ăla. O îmbrățișează ca și cum ar fi fost ultima dată. Fata își șterge sângele de pe frunte și praful huilei de pe haine și iese din liftul ruginit. În depărtare terenul plin de explozibil îngropat. Oare, mamă, o să reușim să ajungem acasă? Soarele apune, ele privesc norul cenușiu ce se ridică peste valea pustiită. În aer miros de carne arsă.
Nelida Holban
Am întâlnirea cu colegii de clasă. Urc scările impunătoare ale liceului, trec pe lângă Sala de Muzică și mă opresc un minut în fața tabloului nostru de absolvire. Salut cu o fluturare de mână profii, profele, zise babe, mai tinere atunci decât mine acum, și colegii. De lângă poza dirigintelui îmi surâde o fată cu părul revărsat pe umeri. Între mine și ea, doar un geam. Îi fac cu ochiul, îi fur zâmbetul, din privire îi iau bucuria primei iubiri, și-i spun intrând în clasă: în mine se mai vorbește și azi despre tine.
