Clasa a 5-a. Înainte de meci, profa de sport repetă regulile jocului. În sala asta, intrați doar în șosete, e parchet pe jos, avem grijă de el. Fluierul de început, mingea zboară, copiii încearcă să alerge, alunecă, se lovesc, vânătăile și picăturile de sudoare unesc cele două echipe. Căpitanul se oprește o clipă și strigă, la încălțare. Toți. Acum. 20 de pantofi sport rănesc parchetul și regulile profei de sport. Culmea, soarele răsare și a doua zi. Un miros de generație nouă plutește în aer.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Făcu un pas în afara închisorii. Ocoli autobuzul și o luă pe jos. Râsetele din parc îl loviră în plex, sângele îi zvâcni în urechi, ochii căutau hulpavi sursa zgomotului. Văzu copiii și unghiile pătrunseră în palme până la sânge. Simți că nu trebuia să fie acolo și înțelese că toți anii de carceră, toate pastilele nu au ajutat la nimic. Nenea, îl strigă puștiul întinzându-i o floare de iasomie. Se răzvrăti împotriva propriului eu și fugi. În fața mașinii. Direct. Copilul rămase cu mâna întinsă. O floare își scutura petalele.
Camelia Popescu
Și-a ros unghiile și le-a lăsat împrăștiate pe lângă tastatură. Miroase a transpirație, iar părul lățos și murdar îi stă lipit de cap. A dormit în aceleași haine de ieri. Privește în jur la haosul de pe birou. Se vede și pe ea. E singură. Poate pentru că pute. Asta e, depresia nu miroase a iasomie. Dar cel mai important este că este încă vie și că poate scrie suffering porn. Nu despre ea desigur. Despre o prietenă. Cu toții avem un prieten care trece prin stările prin care noi nu vrem să trecem.
