Ciufulit, neobosit, Răducu alerga zilnic în josul și-n susul străzii cu două foi mari de ziar pe care le flutura strigând cântat: Și eu sunt păsărică, și eu sunt păsărică. În dreptul casei Irinucăi privea colivia din copac în care ședea abătut un pițigoi, nici o mișcare, nici o ușă nu se deschidea. Ofta, apoi zburda mai departe, cântând strigat. Știe el ce o să facă. Desenă pe o coală albă o colivie cu doi pițigoi și i-o lipi pe geam. Așteptă. După perdea, Irinuca țintuită-n casă de pojar zâmbi. Un zâmbet cu aripi.
Titela Durnea
Stă ghemuit sub pătură și murmură într-una îngerașul. Vocea masculină de dincolo, în crescendo, lovește zidul, cotropind căpșorul încadrat de zulufi aurii. Aude apoi plânsul potolit, întrerupt doar de suspine. Aprinde lanterna. Creioanele-i țin companie. Începe să deseneze. Plânsul se oprește într-un târziu, o dată cu zgomotul ușii trântite. Dimineață, maică-sa-l găsește cu desenul la piept. De pe coală o privesc un el și-o ea cu soarele pe umeri. Dintr-un colț, un copac întinde către ei ramuri.
Fabiola Stoi
Când am ajuns aici, în vest, aveam doar lăzile de la nuntă și ceva știri despre zonă. Am făcut casa din bârne și au venit copiii. Zilele au gonit cu noi și viața la fel, uneori cu bune, alteori nu. Târziu am aflat că la trei zile de mers cu căruța e pământul lui Ion. Venise pe mare tot din Bucovina, cu mult înainte, se ținea cu o băștinașă și făcuseră o droaie de copii. Înmulțiți-vă și umpleți pământul ăsta de la capătul lumii, și-a aruncat Ion copiii în lume. Și vreo doi au aterizat și în curtea noastră.
