În război, soldații pică și nu se mai scoală. Corpuri tinere se prăbușesc, clipa le înghite copilăria și cerul se închide. Dacă ești atent, observi cum vise și-amintiri, ținându-se de mână, ies prin venele încă pline și se îngroapă singure. Te uiți în sus, arunci săgeți și-L întrebi cu cine mai seamănă lumea aia pe care tu calci. Muști din buze și înaintezi. Îți cauți poziția, strângi puternic din ochi, îi vezi pe cei de-acasă și-apeși lacom pe trăgaci. Fiecare cadavru te aduce mai aproape de ei.
Vero Anttheia Teodoru
Copiii erau săraci în cătunul unde primise repartiție, dar flămânzi să afle lucruri noi. Au îndrăgit-o pe loc. Li se părea cea mai frumoasă ființă de pe lume. Voiau să-i semene. Fetele își prindeau părul la fel, îi imitau mersul și vorbele. O sorbeau din ochi. Băieții învățau de drag și nu lipseau în ruptul capului. Tânăra profesoară le cucerise inimile definitiv. Peste ani, câțiva dintre ei făceau același lucru. Intrau în inimile celor dornici de cunoaștere dând mai departe ce au primit.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
În școala noastră prima lume este a nevăzătorilor, spuse Bătrânul. Ei zăresc alb-negru, dar visul e albastru. Aici e sindromul Down. Ținutul în care se râde cu gura până la urechi. Uite universul surzilor. Dansează. Ei, pur și simplu, simt sunetele. Prin piele. Iar aici e planeta celor normali. Trăind la un loc au învățat să viseze în culori, să râdă cu lacrimi, să pipăie zgomotul. Acum vreau să îi trimit pe Pământ și am nevoie de tine, Femeie. Să mergi înaintea lor și să le păstrezi lumea nealterată. Tu, vei fi Mama.
