Copila își cară găleata într-o mână și buchetul de crini în cealaltă. Ajunge în parc. După ce-și trasează forma corpului pe jos cu o lopățică roz de metal, fetița începe să sape de zor în nisipul împrejmuit de o ladă de lemn. Termină, lăsând în urmă un hău și o movilă de pământ. Își strigă prietena. Mă îngropi? Andreea, mă îngropi? Adică? Adică eu mă bag în groapa asta adâncă și tu arunci încet, încet, încet nisipul la loc. Peste mine. La final așezi florile astea. Ca la Buni, săptămâna trecută.
Luchian Abel
Mi-a spus bunicul pe patul de moarte, la 5 ani. E plin cu vorbe de duh, ies proverbele din el ca apa din arteziană, a cucerit-o pe buni când i-a spus că ar da luna jos să o pună pe ea-n loc, că e mai luminoasă. E visător că vrea o lume ca mine: jucăușă, fragilă, pitică, iubitoare de pisici. Ne-am plictisi dacă-am fi toți la fel, zic să mai iubim și câinii. Sunt tristă că aici în Rai nu-s animale, dar când o veni bunicul lângă mine nu-mi mai trebuie nimic. Am 5 ani și toată viața de apoi înainte.
Carmen Tot
Sunt mică, își repeta ascunsă în întuneric, dar nu sunt fricoasă. Deschise ochii și se năpusti spre balaurii din dormitorul părinților: e groaznică lumea asta și urâtă. Strigă atât de tare, încât ei amuțiră în mijlocul certurilor. Mă mut, concluzionă ea, așa cum auzise la mama. Apoi își luă ghiozdanul, să plece, dar găsi înăuntru caietul de desen și asta îi deturnă planul. Desenă două ciori strâmbe, un râu aproape vertical și o fetiță alcătuită din patru linii, un cerc și două codițe. Deasupra, un soare știrb.
