Hai, apasă butonul. Pentru asta ai fost antrenat. Uită-te la ei. Nu mai au nicio șansă. Ori că se întâmplă acum, ori că se întâmplă peste zece, treizeci, o sută de ani, e exact același lucru, doar că le-am prelungi agonia. Gândește-te la un cal care și-a fracturat piciorul. Da, e viu, nechează de durere, te privește cu ochi umezi cerșind îndurare, dar tu știi că e condamnat. Apeși pe trăgaci doar ca să-i curmi suferința. Hai, apasă butonul. Lumea lor trebuie să-și afle sfârșitul. E doar natural.
Daniela Rusu
Nu știu alții, da mie mi-e dor de lumea veche. De ulițe pe care se îngrămădeau copii, de praful ridicat de căruțe, de bărbați cu joben, care deschid ușa unei femei și de femei care trimit șuvițe in scrisori parfumate. De timp pentru iubire. De amiezi cu picioarele-n lighean, sā-ndepărtezi noroiul de pe călcâie sau de mirosul de soba-ncinsă. De zarva găștilor din fața blocului, de părinți relaxați stând la cafele. De cărți împrumutate, citite sub copaci. De timp pentru visat. De fâlfâitul stelelor, ce nu se mai văd.
Gabriela Rus
Stă cu orele la fereastră și vorbește. Nimeni nu știe cu cine. Parcă nu e limbă omenească. Am încercat să comunicăm cu el, să îl scoatem din lumea lui. Nu știm cum îl cheamă sau de unde vine, dacă are familie. Cică a fost mort două ceasuri și când l-au readus, era altul. Doctorii spun că e de la creier. Dar terapeutul ăsta nou care lucrează cu ei crede că sufletul lui a rămas acolo. Uneori îmi zâmbește, săracul, când îi dau fructe. Îmi pare rău de el, ar fi trebuit să îl lase să se ducă.
