Îi plăcea să scrie. Doar că uitase să o facă, pentru o vreme. Ei i-au amintit, au susținut-o, au sfătuit-o, i-au citit paginile, au râs și au plâns împreună deasupra lor. Îi vegheau mâna care scria și somnul agitat de povara gândurilor. Și azi își lansa cartea. Despre ei. Despre familie. Despre oamenii pe care îi iubea. I-a așteptat, dar știa că nu vor veni. Și a mers ea. Cu brațele pline de flori și cu volumul încă mirosind a cerneală. Le puse pe mormânt și plecă singură mai departe. Obosise să trăiască în două lumi.
Silvia Ștefan
De când au turnat pământ pe mine, mă strâng pereții. Stau aici, pe întuneric, de un deceniu. Mi-a înmugurit brațul și a spart laterala coșciugului. Cum dă să iasă vlăstarul, se veștejește. Sunt încă vie, sufletul e în mine, pâlpâie slab. Vă observ de aici, pe toți cei care îmi udați crucea cu lacrimi sincere și îmi piguliți buruienile crescute lângă tufa de trandafiri. Doar inima a răzbit la suprafață. A mea și a celor care au floarea roșie în mijlocul moviliței. Mângâiați, vă rog, trandafirii. Mă aude cineva? Hei.
Viorel Spinu
Iar plângi? Ce mai e? Fața de masa era prea aspră și asta îl tulbura, dar cum să îi spună asta maică-sii? Își băgă mana în buzunar, la pietricele. Pietricele erau frumoase. Și-ar fi dorit să le scoată pe masă ca să le vadă, dar știa că nu e voie. El era un copil special, așa îi spuseseră părinții lui. El iubea pietricelele. Le aduna de peste tot și își umplea mereu buzunarele. Le ducea acasă și le păstra, pe toate. Ar fi stat toată ziua pe podea înconjurat de pietricele. Doar atunci era bine.
