Venea fără să fie și pleca fără să știe. Așa era nea Gligor de când găsi sub chepengul odăii ditamai cerul pe care însăila stele, ca perlele din zahăr colorat pe tortul de frișcă. Prin sat umbla drept, chiar zăbovea la taifasuri, de parcă-i păsa de grijile obștii, ba uneori chiar făcea glume șugubețe, da numai când era și Anica lu' Gore prin preajmă, că tare se topea s-o vadă râzând. La apus grăbea pasul până dincolo de chepeng unde nu contenea a făuri constelații din toate boabele râsului ei.
Dan Banu
Palmele lui taie dealuri și văi în aerul fierbinte. Trupul ei se-nfioară-n atingeri și muguri de epidermă se ițesc din străluciri lichide. Zâmbetu-i coboară în valuri până la tălpi. Cealaltă e geloasă. Se-nfășoară în jurul lui ca un fum, îl prinde într-un cocon. Împrejurul miroase a pucioasă și smirnă. Privirea îi e grea și abia mai respiră. Tușește cumplit. Fata se sperie, ești bine, să-ți aduc o cană cu apă. El lasă apa să cadă și tăciunii se sting, iar fumul dispare. Știe însă că nu a scăpat.
Camelia Popescu
Ce scumpică e, dă-mi-o să o țin și eu în brațe. Mama zâmbește recunoscătoare, îi întinde copilul și ia o gură de cafea. Fetița gângurește cu gropițe adorabile. Femeile sporovăiesc fără griji. Eu le privesc ca din altă lume. Mă uit apoi la brațele mele și văd ceea ce ele nu văd. Eu nu pot da copilul meu mort nimănui să mi-l țină puțin. Dalia va fi numai cu mine, întotdeauna. Zâmbesc și eu către copilul invizibil care îmi arată la rândul lui gropițele. Iau o gură de cafea și nu aud nimic din ce se vorbește.
