Știu că nu trăiesc, sunt un viețaș, închis pe viață. Trăitor în altă lume, am 4 mp, atât mai am dreptul să îmi întind lumea mea. Da, dar nimeni nu îmi poate lua visele. De cum adorm, plec dintre zidurile căzute unul câte unul. Mă întorc în pădurea mea, în universul meu verde, unde sunt stăpânul și nu am opreliști. Stau lângă drum și aștept. Știu că va veni altă copilă ce va căuta liniștea pădurii și va găsi ce în secret dorește, fantastica fericire a fricii, o voi elibera dintr-o viață lipsită de emoția groazei.
Titela Durnea
Stai mai bine cârlig, îmi șopti Mircea. Nu pot, nu-mi încape dreptul. Adună capul, arcuiește spatele. Măi mamă, lasă fata-n pace, n-o înnebuni cu prostiile tale, se auzi vocea răgușită a lu tanti Rozi. M-am înroșit toată și, ambițioasă, covrig m-am făcut, de-am încăput în cauciucul vopsit. Și-acum? îl întreb torturată pe Mircea. Ar trebui să funcționeze, îmi suflă la ureche. Aplecat deasupra, cu gura lățită de zâmbet, îmi trânti ghiduș: apasă engage, Lora. Pe piept. Și m-am rătăcit în ochii ăia.
Nelida Holban
Stau în genunchi cu mâinile întinse a chemare sau poate a rugăciune și încerc să-ți prind privirea, să citesc ceva în ea. Ești supărat, iar ochii tăi privesc dincolo de mine. Te-aș mângâia, te-aș striga, dar știu că nu-ți pasă. Acum vrei să fii singur, iar eu nu am loc lângă tine. Cum e lumea aia în care te ascunzi? E frumoasă? Cred că da, pentru că nu există minciună și trădare în ea. Vreau să te învăț să fii tu, să te ajut să mă strângi în brațe, să poți visa, copile. E greu, dar dă-mi mâna. Începem terapia.
