Închiriase o cămăruța și cumpărase un petec de pământ. Atât își permitea. Cândva, vei avea camera ta, visa cu ochii deschiși. Și un birou, mamă, să învăț. Da, puiule, și un birou. După ploaie, din podeaua veche ieșeau râme lungi cât degetul. Le aduna să nu vadă copilul. Dar tot mai ieșeau, se obișnuise și el. Când se spălau la lighean cu apă din bidon, răbufnea uneori: uite cum trăim, tu știi cum trăiesc colegii mei? Știa, sigur că știa. Și o durea. Rău. Câteodată mergeau la ștrand să facă duș. Atunci era fericit.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Lumea ei s-a frânt în ziua-n care a plecat pe furiș. Sărăcia o strângea ca un laț. Au dat câte cinci euro să-i lase să iasă. La capăt o aștepta bătrâna ei. O-mbăia, îi pregătea schimburi, o hrănea cu lingurița. Ajunsese cumva s-o iubească. Absențele le cumpăra cu jucării. Ina nu vorbește, copiii la școală o bat și râd de ea. Asta-i spuneau. În seara asta Ina n-a vrut la telefon, s-a culcat. Păpușa era bolnavă, îi pusese cârpe-ntre picioare să-i treacă. Mama s-a-ntors în odaia de sub măslini și a plâns cu amar.
Clara Marinescu
Slăbise. Ținuse post intermitent, până la 6 seara mânca, apoi făcea pauză până a doua zi, la 12. Se ținea de regim de o lună deja și se subțiase vizibil. Avea o rochie preferată, albastră, cu nasturi mulți. O va îmbrăca diseară, la întâlnire. Tot anul așteptase. În sfârșit, momentul sosi. După duș, o puse pe ea și închise tacticos nasturii. În dreptul sânilor, degetele îi deveniră nervoase. Rochia nu se închidea. Nu, fără ea nu putea ieși nicăieri. Și totul de la ciocolata aia împuțită de aseară.
