Rămăsesem în stradă, stropită și plină de noroi, după ce mașina demară. Apa îmi trecea de glezne, așa că mi-am scos pantofii, acum buni de nimic. Rochia se lipise de mine, unii șoferi claxonau, alții lăsau geamul de-o palmă să-mi strige tot soiul de măscări. Bună ocazie să fac trotuarul mai curat, dacă asta mi-aș fi dorit. Rochia, de dimineață albă, luase culoarea cerului supărat pe noi, păcătoșii, iar eu, desculță, înaintăm pe strada ce urca. Printre degete apa își căuta nestingherită rigolele.
Vero Anttheia Teodoru
Plecase fără să îi spună. Nu mai făcuse asta niciodată. Se săturase de tirania și dorința de control permanentă, dar n-a avut puterea să rupă relația. La o cabană în vârf de munte, gusta libertatea. Șapte zile a plouat, șapte zile a căutat-o cu poliția. Aruncase telefonul într-un tomberon. Pentru prima dată se privi în oglindă și văzu o femeie pe care n-o cunoștea, dar care îi stârnea admirație. Vă așteaptă cineva jos în recepție. A coborât. I-a spus sec: divorțez. Se oprise în sfârșit și ploaia.
Anca Postescu Stancov
Ce faci, copile, cu noaptea-n cap, se sperie părintele la vederea lui Tudorel, mic și înnoroit pân' la glezne. Vreau să mă rog, domnișoara învățătoare e așa tristă că parcă și plânge, am auzit-o că sâmbătă are bilete la teatru în oraș, și-a luat rochie nouă că are întâlnire, nu știu ce-i aia, da' dacă mai plouă, nu o să ajungă. Putem, tata popa, să ne rugăm să oprim ploaia asta morocănească? Mâna părintelui deschise cartea pe când sufletul bun al lui Tudorel deschise ușa curcubeului în clasa domnișoarei.
