Își lua bicicleta și fugi spre lac. Abia ajunse la colțul străzii, când începu să plouă. Așa e pe la noi, își spuse. Când plouă, când e soare. Oare am închis ușa? Se întoarse, verifică. Era închisă. Dar aragazul? Totul era în ordine. Își puse ponchoul galben. Aș arăta mai bine cu cel albastru. Mi-a spus că-mi stă bine în albastru. E atât de atent și mă complimentează. Măcar culoarea lui preferată să port. Gata, îmi stă bine. Dar, dacă n-a fost compliment? Of, și vremea asta, atât de schimbătoare. La ce mă gândeam?
Oana Jindiceanu
Pe vremea asta citesc cu voce tare poeziile lui Minulescu și visez la seri calde de vară, în care ne plimbăm prin oraș ținându-ne de mână. Mirosul teilor ne topește sufletele, iar ele se scurg, întâlnindu-se în palmele noastre. Se amestecă într-un dans și nu le mai putem recunoaște. Mergem așa, cu sufletele unu-ntr-altul până la răsăritul soarelui. Îmi las capul pe pieptul tău, acolo, în scobitura dintre umăr și inimă, unde mă potrivesc perfect. Închid ochii. Plouă monoton, inutil, absent, fals.
Iulia Biro
Fuge prin mijlocul drumului, nu știe de când. Ploaia măruntă îi șiroiește din păr pe față și în jos, pe tricoul verde cu pete mari, negre acolo unde e mai ud. Din tivul descusut, apa se prelinge mai departe, pe picioarele subțiri și albe care nu se opresc, calcă desculțe unde nimeresc. De-ar ajunge undeva. Aerul miroase a curat și a ierburi înmuiate câteva zile. Pentru prima dată după câțiva ani, speră că a scăpat. Îi e groază ca nu cumva să viseze, totuși, poate a adormit pândindu-l să adoarmă.
