Au trecut șase ani de când nu mai e. Adică nu mai e deloc. În nici un fel. Și, cu toate astea, înainte să intru pe scenă, mă gândesc la ea și-mi fac cruce. O singură dată, cu un gest desfăcut corect în patru mișcări. Nu fac zeci de cruci scurte și rapide, în neștire, așa cum i-am văzut pe unii colegi. Și dezvolt impresia (falsă, dar pregnantă) că e cu mine. Și că mă apără de orice rău. Doar e mama. După câteva minute uit de ea și-mi văd de treabă. Iar ea uită că exist și se întoarce în nicăieri.
Gabriela Rus
Ziua 3289 de trai autonom al coloniei lunare. Aerul local era mai curat decât al pământenilor, solul capabil să producă hrană din abundență. Mai erau multe de îmbunătățit, dar tensiunile recente de pe Terra ne obligaseră să ne desprindem și să ne descurcăm singuri. Stingerea luminilor orașului mă prindea adesea la birou. Savuram acele momente de liniște contemplativă și un view spectaculos spre planeta-mamă. Părea o seară ca toate celelalte, până când, explozie după explozie, albastrul se acoperi în nori de praf.
Oana Moraru
Doi ochi negri sclipeau în întuneric. Buzele roșii ce-l desfătau cu dulci sărutări se lungiră într-un rânjet diavolesc. Amânase prea mult, de când îi văzuse împreună în acea noapte. Ajunse în cocioaba din pădure și așa cum o învăță bătrâna, puse ceaunul pe foc. Începu să murmure descântecul în timp ce presăra prafuri și pulberi din ierburi și ciuperci culese de ea goală în nopțile cu lună plină. La urmă adăugă o pană neagră tăciune și propriul sânge. Se va zvârcoli și va plânge iar cu ultima suflare îi va striga numele.
