L-am făcut om. Colonel, la casa lui. Venise acasă în vacanță și nu mai vrea să meargă la școală. Zicea că el rămâne în sat să meargă cu capra. L-am trimis înapoi la școala de ofițeri. Cu bățu l-am trimis. Uite acilea pe mâna lui, vezi că se simte o umflătură? I-am rupt osul când l-am bătut atunci, da' s-a întors la școală. A terminat cu nota zece. Și acum îmi zice mulțumesc, mamă, că m-ai făcut om. Colonelul tăcea. Nevasta colonelului se uita încruntată la bărbatu-său. Restul zâmbeau încurcați.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Închise cartea de rugăciuni. Își scoase sutana. Se întinse pe pat. Nu ne lăsăm demonii la ușă, îi confruntăm, îi spusese starețul acum 50 ani. Nici nu a știut că are așa ceva, până ieri. Primise biletul de la ea. Dacă citești, eu nu mai sunt. În acea zi m-ai anunțat că vrei să te călugărești. Te-am lăsat. Te iubeam. Eu voiam să-ți spun că azi răvașul ți-l va aduce fiul tău. O simți lângă el. Mi-e foame, îi spuse. Ea îi întinse sânul. Ca unui copil. Mi-e sete. Îl sărută. Mi-e teamă. Îl luă de mână. Te iubesc, încă.
George Dometi
A fost un cutremur. Sper să nu urmeze replici. Dar stai, actorul român nu se teme de replici. Actorul român se teme să nu i se taie din replici. În sală criticii râd în hohote. În scaun el tace. Mâhnit își rotește ochii să vadă dacă e observat. Deși și-a ales o meserie de băgăreți toată viața a trăit în umbră, nebăgat în seamă, iar acum a venit momentul lui. Ziarele îl vor pune pe prima pagină. Hălcile de carne sunt atente la ecranul imens. Final. Sunetele de aplauze acoperă începutul exploziei.
