A fost curajos până la capăt, a privit moartea în ochi. S-a dus cu ei deschiși și fără bănuți în buzunar că se cunoștea cu luntrașul. Ultimele dăți când plecase se întorsese după 10 minute. M-a văzut plângând de fiecare dată. I-a văzut pe doctori agitându-se. Și-a văzut și câinele din copilărie. Acum stau lângă el uitându-mă la ceas și doctorii trag de mine spunându-mi că nu mai e nimic de făcut. Mă bat cu ei deși mă simt ca un naufragiat căruia i s-a stins farul. Hai, frate, că mai poți o dată.
Gabriel Rusu
Jurnal de bord. Sub dogoarea soarelui, mateloții speră la o pală de vânt care ne-ar putea împinge pe cursul bun. Ce blestem fără asemănare, să plutești în derivă pe o apă din care nu poți soarbe nici o înghițitură. Gustul peștelui mă scârbește. Îmi lipsește un purceluș servit la cârciuma bătrânului Jim din Nassau. Oare vom mai vedea vreodată pământ la orizont? Chiar dacă suntem nelegiuiți, avem și noi soții și copii la care trebuie să ne întoarcem. Nu ne lăsa pradă acestui deșert arid, îndrumă-ne Doamne.
Mirela A. Nica
Am această veioză în formă de corabie, doar că pânzele sunt din plastic, cred. Acum nu știu ce caută, cum s-a strecurat ea, dar iată cum ancorează la țărmul memoriei mele. Sfârșitul comunismului e aproape, iar eu sunt atât de mică, încât nu știu ce înseamnă asta. Stau cu mama și tata în sufragerie. Nu avem gaze, nici căldură în calorifere. Tocănița de cartofi se încălzește pe reșoul ce imită un șemineu răsturnat. Ce bine gătește tata. După masă, corabia se stinge. Încă o mai văd plutind într-un viitor bleumarin.
