Ziua lucram. Mă mutasem la un coleg și-mi adusesem acolo o parte din laborator. Seara o așteptam pe Iulia să termine și până-n fața casei dărăpănate în care locuia îi vorbeam despre o lume mai bună. Vorbeam mai mult eu pentru că ea părea indiferentă. Doar când i-am zis că trebuie să scăpăm lumea de privilegiați m-a privit și nu știu dacă de la acea privire sau pur și simplu de la vânt, am luat-o de mână și i-am spus: aș vrea să fac toate astea cu tine. Hai să cunoști pe cineva, mi-a răspuns și ochii i s-au luminat.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Se uita la poză și auzea râsete. Râsetele acelea care se izbeau de geamuri, pereți, scări, până jos la intrare. Acolo se opreau. Le era teamă să meargă mai departe. Nu mai știau ce e dincolo de ușă. Hai să ne jucăm de-a vapoarele. Se înveșmântau în cearșafurile albe, stativele de la perfuzii erau catarge și pluteau pe scări, sus-jos, sus-jos, ținându-se de mâini. Doar el ridicase pânzele și ajunsese la mal. Se uita la poză. Patru capete fără păr cu gurile până la urechi. Auzea râsete. Râsetele acelea care.
Vero Anttheia Teodoru
Zvonul că mina s-a prăbușit se răspândi repede ca toate veștile proaste. Satul încremeni. S-au chinuit să-i scoată știind că vor arunca din nou peste ei un morman de pământ. Încă sperau să găsească unul în viață. Cearșafurile acopereau cadavrele de nerecunoscut. Nu lipsea nimeni. I-au revendicat care cum. O lună a fost doliu, au ținut slujbe, apoi viața și-a urmat cursul. Urmașii nu știau altceva, le călcau pe urme, dar în mintea lor licărea uneori clipa când încercau să-i recunoască sub pânzele albe.
