Ce formidabilă harababură!

Mi s-a întîmplat destul de rar să citesc cronici literare scrise de critici reputaţi, apărute în reviste cu renume, care să spună lucruri diametral opuse despre o aceeaşi carte. Dincolo de gusturi, de nuanţe, de accente, nu frecvent se întâmplă ca un cronicar onest să desfiinţeze fără drept de apel ceea ce un altul asemenea numeşte "capodoperă". Repet, mă refer, de exemplu, la cronicarii de la reviste precum România literară, Observator cultural, Dilema (veche) etc., nu la grafomani veleitari sau plătitori de poliţe prin revistuţe ori fiţuici obscure.

Am citit, în schimb, în Teatrul azi, revista de critică teatrală de la noi, cronici despre acelaşi spectacol care păreau că vorbesc despre spectacole diferite. Şi nu doar la spectacole-eveniment, la experimente (la noi), ca Elizaveta Bam sau recentul Purificare, spectacole care e firesc să stârnească patimi şi discuţii în contradictoriu, ci la reprezentaţii normale, care nu-şi propuseseră să mute munţii din loc nici să facă neapărat "Artă".

Iată, de exemplu, Ludmila Patlanjoglu era entuziasmată de Ce formidabilă harababură, spectacolul montat de Gelu Colceag la Teatrul de Comedie ("exegeză ionesciană inspirată", "reprezentaţia are seducţie vizuală şi acustică", "logică impecabilă a acţiunilor", "lucru creator cu actorii", "spectacol neliniştit şi neliniştitor"), în timp ce, două pagini mai departe, Mircea Morariu spunea, sub titlul "Afront la Ionesco", că regizorul n-a înţeles nimic din text ("ar fi de discutat dacă ceea ce ni se înfăţişează pe scenă are fie şi numai o firavă legătură cu teatrul ionescian sau e doar o însăilare amatoricească", "numele lui Ionesco e asociat cu un talmeş-balmeş din care e imposibil să degajezi măcar o singură idee validă" etc.). Oricât de deschis este un text şi oricât de variate i-ar fi interpretările, de la "logică impecabilă" la "talmeş-balmeş", distanţa este tulburător de mare.

Găzduite de alte reviste sau cotidiene, opinii la fel de divergente a stârnit Livada de vişini lui Claudiu Goga (vezi cronica Cristinei Rusiecki din Adevărul literar şi Artistic - "teatru clasic, bine făcut" - versus cronicile Mihaelei Michailov în Suplimentul de cultură: "spectacolul... nu are o unitate de sens", "scenele nu se leagă într-o structură de adîncime..." etc. sau a lui Alice Georgescu în Ziarul de Duminică). Despre Neînţelegerea lui Felix Alexa, Cristina Modreanu scrie (în Gândul) că "Spectacolul este deopotrivă direct, concis şi profund, iar această combinaţie are efectul unui pumn în stomac. Atinge puncte extreme ale fiinţei şi trece deasupra concretului, stârnind gânduri eliberatoare. Actoriceşte, e aproape impecabil.". În schimb, pentru Mircea Morariu (Teatrul azi), "spectacolul nu se individualizează nici prin dramatism, nici prin concentrare, nici prin mister, ci prin mimarea dramatismului şi o lentoare inductoare de plictis", fiind vizibilă "precaritatea lucrului cu actorii".

Şi exemplele pot continua. Nu cred că asemenea diferenţe pot fi motivate doar prin unicitatea fiecărei reprezentaţii sau prin inerentele diferenţe de gust şi formaţie culturală ale cronicarilor.

Nu am prea văzut cronicari literari serioşi care să se lase purtaţi de val, de plăcerea vorbei ori de amiciţii, interese de grup şi care să laude peste poate un autor, indiferent cât de bun, renunţând complet la simţul proporţiilor.

În teatru în schimb... Aleg, la întîmplare, câteva exemple. Pentru Cristina Rusiecki, de obicei ponderată, Bash, de la Act, este "cel mai bun spectacol al acestei stagiuni", "un spectacol pe care ar fi o crimă să-l rataţi!" (B 24 Fun). E vorba despre stagiunea 2003-2004, în care au mai existat, totuşi, şi Noaptea de la spartul târgului a lui Purcărete, şi Căsătoria lui Kordonskyi... Despre Oraşul, spectacolul făcut de Cristi Juncu tot la Act, Oana Stoica spunea (în Suplimentul de cultură) că "este unul dintre cele mai bune spectacole din 2005". Mie mi s-a părut că este, în cel mai bun caz, un spectacol onorabil. Oricum, concura la titlu cu Nu se ştie cum (Bocsardi, la Nottara), cu Godot-urile lui Purcărete şi Tompa... Despre rolul lui Florin Zamfirescu, din acelaşi spectacol - bun, dar atât, aş zice eu -, Cristina Rusiecki afirmă (în Adevărul) că este "unul dintre cele mai valoroase şi emoţionante roluri ale scenei româneşti din ultimii ani". Fără comentarii.

Cevengur, spectacolul lui Lev Dodin, i se pare regizorului Radu Afrim învechit; văzându-l, şi-a "recapitulat calm teoria conform căreia e o monstruozitate ca un spectacol să dureze atâţia ani... şi să ţi se arate aşa îmbătrânit şi plicticos" (cf. Observator cultural; nu calitatea spectacolului o discut aici, ci afirmaţia că un spectacol vechi nu mai ţine, mai mult, că nu trebuie lăsat, ca vinul, la învechit). Este acelaşi Cevengur care lui Dragoş Buhagiar i-a prilejuit revelaţii memorabile, un adevărat catharsis (vezi articolul din România literară; mare păcat că D.B. nu scrie mai des). Cam acelaşi lucru s-a spus, mai mult sau mai puţin voalat (Iulia Popovici, Nicolae Prelipceanu, Cristina Rusiecki, de exemplu) despre Şase personaje în căutarea unui autor, spectacolul lui Liviu Ciulei: învechit, prăfuit. În acelaşi timp, Unchiul Vanea se joacă la Bulandra de peste şase ani; l-am revăzut de curînd, mi s-a părut la fel de proaspăt ca la început. Iar în primii ani nouăzeci, nimeni nu i-a reproşat lui Andrei Şerban, ba dimpotrivă (oricum, nu aceasta a fost, atunci când a fost, principala obiecţie), că reia la Bucureşti Trilogia, un spectacol făcut de mult, altundeva (situaţie similară cu a montării lui Ciulei).

Despre scenografia acestui spectacol al lui Ciulei, un amic regizor îmi spunea că este "complet greşită" şi că în America "nu l-ar fi primit cu aşa ceva". I-am replicat că tocmai scenografia fusese premiată acolo. Nu l-am putut convinge. Nu am priceput atunci şi nu pricep nici acum care sunt criteriile cu care poţi decreta o scenografie sau o regie "complet greşită". Nu poţi folosi acest cuvânt, "greşit", decît dacă te raportezi la nişte reguli clare, de toţi (re)cunoscute. Dar, dacă acestea există, atunci regia, scenografia ar fi, în bună măsură, simplă aplicare a regulilor. Mă îndoiesc că lucrurile stau aşa. Rămâne atunci să presupun că ceva este judecat "greşit" în raport cu grila de înţelegere a vorbitorului. Dar atunci, dacă diferă de la receptor la receptor, criteriile sunt aruncate complet în aer şi nici o judecată critică raţională nu mai e posibilă. Nici asta nu vreau să accept.

Sper să nu se înţeleagă că aş pleda pentru unanimitate. E perfect normal ca unii să mizeze pe (re)teatralizare, alţii pe deteatralizare, e absolut legitim ca unii să prizeze un anume gen de teatru şi nu altul, un anume gen de regie, unii să vrea text şi construcţie dramatică, alţii să jure numai pe vizual şi poetic. Iarăşi, e cum nu se poate mai firească dorinţa unui critic de a fi alături de un regizor în care crede încă de la începuturi, de a-l impune (dar nu toţi au norocul şi flerul lui George Banu de a fi mizat pe Peter Brook). Totuşi, cum poate ajunge un critic (Mihaela Michailov, pe LiterNet) la exaltări ca acestea: "Eu, sincer vorbind, scriu pentru că mă încăpăţânez să cred că, în afară de spectacolele greilor care monopolizează teatrele pe bani la fel de grei, e nevoie urgentă pentru spectatorul din 2006 de Radu Afrim, Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Gianina Cărbunariu, Radu Nica. Pentru că ei montează şi am şansa să văd ce şi cum fac, încă mai scriu."?

Unele nume citate pot fi întâlnite, cel puţin săptămânal, în reviste culturale şi / sau în ziare importante. Sunt nume care (au pretenţia că) impun valori, trasează direcţii. Şi totuşi, a nu strivi corola de minuni a lumii nu poate să însemne doar a spori haosul amestecând pînă la nerecunoaştere valorile.

Cred că, dincolo de absenţa unor criterii transparente, harababura la care mă refer e cauzată şi de păguboasa obişnuinţă a unora, cam mulţi, de a emite enunţuri fără nici cea mai mică preocupare pentru argumentaţie. E oare suficient, de pildă, să spui că un actor "îşi dă adevărata măsură a talentului" fără să exemplifici cu nimic, cu un gest, cu o intonaţie, o privire, fără să descrii măcar în linii mari ce face omul acela pe scenă? Vorba lui Moromete: "Pe ce te bazezi?"

Mă întreb dacă din exemplele pe care le-am dat (şi, din păcate, ele se pot multiplica) trebuie să deducem că reflecţia asupra actului teatral nu se poate întemeia pe un set minim de criterii cât de cât raţionale şi împărtăşite de ansamblul comunităţii interesate, sau că ele, criteriile, au fost, doar temporar, sper, suspendate de unii oameni din branşă. Sincer, nu ştiu ce să răspund.

(Articol preluat din Teatrul azi, nr 3 / 2007)