Nu aveam să aflu niciodată de ce imediat ce corpul i se relaxa, în loc să rămână lângă mine în pat, se repezea în duș, poate pentru că nu apuca să facă înainte, cine știe, cert este că rămas singur în camera ei, puteam să-i scotocesc printre lucrurile aruncate neglijent peste tot și în felul acesta i-am descoperit scrisul aproape indescifrabil așternut pe-un caiet, un fel de jurnal în care povestea, asta aveam să aflu citindu-l seară de seară, viața unei fete care fura din mall, uneori de nevoie, adesea de plăcere.
Irina Kappelhof-Costea
Patruzeci și doi de saci cărați în stradă. Cărțile în cutii. Tablourile în plastic cu bule. Bibelourile la consignație. Covoarele bune în garaj, celelalte la container. Divanul, crăpat cu un topor să iasă pe ușă. Bufetul demontat. Oglinzile încă fără soluție. Pianina donată. Praf. În buzunar, o foaie dictando împăturită: Ai fasole în cratița roșie din frigider. Dacă nu, încălzește-ți supă. Florin ajunge la șase, fă-ți la mate până atunci. Du-i zahărul lui tanti dacă ai timp. Pup, buni.
Silvia Ștefan
S-au furișat sub pătură, cu lanterna aprinsă. Nu au găsit un loc mai ferit, depozitul cu animale împăiate era potrivit. Oricum, doar au împrumutat manuscrisul din muzeu. Tatăl lui era paznic acolo, sustragerea cheii a fost floare la ureche. Ce tare ești, i-a zis cu admirație. Mâinile îi tremurau, cu lanternă cu tot. Ce nu fac eu pentru tine, Silvi? Mi-ai promis ceva. Fata a scos telefonul și a început să pozeze hărțile. Vezi? Aici e îngropată. Se aud pași, Florin îi acoperă gura cu primul sărut.
