Bre, bunicule îți amintești când m-ai dus la Santana? M-ai ținut vreo două ore în cârcă, să văd și eu scena. Până la urmă, mi s-a făcut milă de tine și m-am urcat pe-o scară prinsă de-un zid. Când chitara lui Santana a luat foc, eu am început să mă bâțâi și scara s-a desprins din perete. Toți au fugit care-ncotro, numai tu ai sărit să mă salvezi. Acum zaci, fără vlagă, pe patul ăsta de spital. Cât aș vrea să mergem din nou la Santana. Am crescut, bunicule, sunt c-un cap mai înalt decât tine și te-aș ține în cârcă.
Arthur Ianoși
îmi petreceam nopțile încercând să respir, undeva în spatele Operei, într-un bloc turn mizerabil, un mastodont care mustea a depresie și zeamă de tomberoane, unde șobolanii o duceau mai bine decât locatarii și puteai să le citești ironia pe mustăți când intrai și, obosit de la muncă, realizai că liftul este doar o relicvă nefuncțională, pus acolo să îți aducă aminte că șansele tale la fericire au dispărut în momentul în care te-ai resemnat și ți-ai acceptat statutul de obedient neplătit la timp.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Poate nici nu exist, își spuse la gândul că frigul din tranșee și sângele amestecat cu glod nu-l mișcau, dar simți iar gheara scormonindu-i pieptul și se trezi pe strada aceea din orașul de la țărm, revăzu după-amiaza în care plecase după scutece, zâmbetul soției cu prunc la sân, ploaia Kalibr venită din mare, pustiul de după, așa că se opri în fața mormanului de pietre, apoi, ca un animal hăituit, urcă pe scheletul de fier rămas în picioare și de acolo, de sus, începu să se certe cu cerul. De ce, Doamne, de ce.
